Newsflash
Interviuri

Simin-Aysel Florescu: „Infecţioniștii sunt niște temerari”

de Monica Tănase - apr. 14 2023
Simin-Aysel Florescu: „Infecţioniștii sunt niște temerari”

Pandemia i-a provocat echipa. Cea mai mare surpriză a fost să realizeze că, în plin val Delta, pacienţii refuzau vaccinul, spune conf. dr. Simin-Aysel Florescu, medic primar Boli Infecţioase.

CARTE DE VIZITĂ:

  • Director medical la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase și
    Tropicale „Dr. Victor Babeș”
  • Training în Medicina tropicală la Universitatea Mahidol,
    Bangkok, Thailanda
  • Supraspecializare în boli tropicale
Simin-Aysel Florescu
Conf. dr. Simin-Aysel Florescu

 

Ce v-a făcut să alegeţi Spitalul de Boli Infecţioase?

Noi am făcut Boli Infecţioase în anul V, la Spitalul „Victor Babeș”. Mi-au plăcut foarte mult atmosfera și specialiștii de la catedră. Toată lumea glumea, oamenii erau relaxaţi, voiau să ne înveţe lucruri, așa că am învăţat de plăcere. În plus, am descoperit acolo tot felul de patologii, inclusiv infecţii cu HIV la copii.

Atunci mi-am dorit să lucrez la Boli Infecţioase și am așteptat până când s-a ivit ocazia. Am găsit chiar în revista „Viaţa Medicală” patru posturi scoase la concurs: unul la Boli Interne, unul în Hematologie Clinică, unul la Nefrologie și unul de preparator, la Spitalul „Victor Babeș”. Acesta din urmă presupunea un job didactic, dincolo de munca de rezident, dar chiar acolo am ajuns.

Când auzi Boli Infecţioase nu prea te gândești la un mediu relaxat...

Mie așa mi s-a părut din interior, ca studentă. Există un risc maxim, fără îndoială, dar noi știm bine toate pericolele, pe care publicul nu le cunoaște, deci știm cum să ne apărăm cel mai bine. În plus, avem largheţea de a lucra cu pacienţii, de a ne gândi la toate lucrurile.

Și mai era un lucru foarte atractiv la Spitalul „Victor Babeș”: bolile de import, bolile tropicale. Cred că a fost primul și ultimul an în care Modulul de Boli Tropicale a fost obligatoriu la facultate, iar noi l-am făcut aici, la Spitalul „Victor Babeș”.

Era totul foarte atractiv din punctul de vedere al patologiei, al gândirii, al diagnosticelor, al întinderii bolilor, de unde vine pacientul, ce ar putea avea. Plus că Spitalul „Victor Babeș” a fost și cel care a îngrijit primul pacient cu HIV.

Provocările primului caz de HIV din România

Spuneţi-mi mai multe despre acel moment.

Prima dată ne-au povestit cadrele didactice care ne aveau pe noi în grijă, ca studenţi. Vorbim despre stagii din 1991-1992. Dar ne-au spus cum în 1985, în plină eră comunistă, a existat un pacient adult cu simptome de HIV. Pentru el, medicii români au reușit stabilirea diagnosticului.

În România nu exista nimic specific pentru identificarea HIV, dar au colaborat cu medici din afară. Imaginaţi-vă că a fost o întreagă provocare să diagnosticheze așa ceva. Se știau foarte puţine detalii despre această afecţiune, medicii se îmbrăcau în „cosmonauţi”, fiindcă nu știau exact cum se transmite boala. La scurt timp de la Revoluţie, a apărut valul bebelușilor infectaţi cu HIV în spitalele din România.

Ce s-a întâmplat după aceea?

La Babeș erau zeci de copii, mai ales dintre cei abandonaţi în spitale. Veneau grupuri-grupuri în formă acută și foarte periculoasă de HIV, decedau la scurt timp, erau subnutriţi, abandonaţi de părinţi.

Pe scurt, era Valea Plângerii. Atunci, unul dintre pavilioanele spitalului, care ulterior a primit numele de Casa Andreea, a fost dedicat acestor copii. Ulterior, s-a dezvoltat și Casa Doru pentru ei.

Noi, în studenţie, i-am găsit acolo, i-am văzut și am putut observa primele tipuri de boli oportuniste, infecţii severe supraadăugate infecţiei cu HIV: meningoencefalite, tot felul de boli grave, care duceau foarte repede la moartea micuţilor.

Mai târziu am fost bucuroasă să văd cum din copii condamnaţi au ajuns pacienţi cu o infecţie cronică monitorizată și ţinută sub control timp de zeci de ani. Chiar și unii dintre cei din cohorta pediatrică au ajuns adulţi, au avut familii, copii sănătoși.

Bucuria de a rezolva un „puzzle”

Cum vă simţiţi când faceţi parte din celulele care creează istoria?

Ești parte a unei echipe care primește o problemă îngrozitoare și, împreună cu colegi din ţară, din străinătate, reușim să compunem acest puzzle și să ajungem, la final, să rezolvăm lucrurile.E minunat. S-a întâmplat atunci cu HIV ceea ce s-a întâmplat acum cu COVID. Numai că la COVID lucrurile s-au desfășurat mult mai repede faţă de infecţia HIV, când au trecut decenii până când lucrurile au intrat pe un făgaș.

De ce?

Diferenţa de secol, diferenţa de cunoștinţe, de nivel de cercetare și viteză a cercetării, accesibilitatea informaţiei. În perioada aceea, înainte de 1990, accesul la informaţia medicală era mult mai dificil.

Acum, în doi ani s-a putut stabili un echilibru, în vreme ce pentru HIV a durat probabil 20 de ani.

Încrederea este esenţială

Care sunt spaimele dumneavoastră și ce vă ţine totuși alături de pacienţi, în ciuda acestora?

Cred că toţi cei care lucrăm la Spitalul „Victor Babeș” suntem așa: când e o alarmă, parcă înviem. E vorba de plăcerea de a face această meserie, să ai o înclinaţie naturală pentru asta.

Fiul meu, care este student la Medicină, chiar spune că este o facultate pe care nu o poţi face cu forţa. Iar noi, cei de la Infecţioase, avem colegi de la alte departamente care ne spun că nu ar face ce facem noi.

Există riscuri, dar sunt cunoscute, asumate. Noi suntem un grup destul de compact și stăm spate în spate, ca să zic așa. Ne asigurăm unul pe celălalt că putem face faţă unor situaţii și unor riscuri. Nu suntem singuri. Ne bazăm unul pe celălalt. Infecţioniștii sunt niște temerari.

Care a fost cel mai complicat moment al perioadei pan­demice?

Cel mai dificil a fost când a apărut vaccinul. Noi am crezut că nu vom mai vedea acea Vale a Plângerii în Terapie Intensivă, pentru că aveam soluţia. Când am realizat cum respingeau oamenii vaccinul, pentru noi a fost stupefiant.

Iar valul Delta a fost îngrozitor, mai ales că a apărut în plină campanie de vaccinare. Oamenii protestau pe patul de spital, nu voiau oxigen, ne vorbeau urât și mureau pe capete, iar familiile ne spuneau că noi i-am omorât, că ei i-au adus bine. Aveam pentru prima dată medicaţie, aveam vaccin și, cu toate acestea, ne spuneau cu bravadă că nu sunt vaccinaţi. Îngrozitor a fost atunci!

Utilizarea tehnicilor noi ușurează viaţa

De ce v-a zguduit atât de tare acest episod? Moartea face parte din viaţa medicilor...

Gravitatea stării acestor pacienţi depășea dotările TIR-ului. Am zis că niciodată nu o să mai acceptăm așa ceva pentru că, dacă erau internaţi în secţia clasică – unde era arhiplin, de altfel –, dacă se întâmpla ce s-a întâmplat poate erai mai împăcat cu gândul că ai făcut tot ce ai putut. Dar în acele condiţii de campanie, de război, ai senzaţia că îţi scapă printre degete ceva și nu e bine.

Ce lecţie aţi învăţat în pan­demie?

Lecţia a fost că trebuie să fim foarte bine conectaţi la tot ce înseamnă informaţii extinse. Suntem incluși în niște reţele de medici infecţioniști europene și internaţionale.

Una este GeoSantinelle, în care spitalul nostru e inclus de ani întregi și există o metodă rapidă de transmitere a informaţiilor suspecte despre boli infecţioase. Faptul că aparţinem acestor reţele este foarte important. Așa reușești să te pregătești și să reacţionezi înainte să te anunţe oficialităţile.

A doua lecţie cred că este cea în care știm că trebuie să fim un grup foarte închegat ca personal medical. Și suntem așa. Și am mai învăţat un lucru: să utilizăm la maximum tehnica nouă. Deci informaţie, echipă și tehnică. Dacă le utilizezi la maximum și cum trebuie, ai viaţa mult mai ușoară.

Citiți și: În lupta cu „Dr. Google” contează nivelul cunoștinţelor medicului

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe