În urmă cu 175 de ani, la 20 februarie 1841, înceta din viață,
în orășelul german Hamelin farmacistul Friedrich Wilhelm Adam Sertürner,
descoperitorul morfinei. El a fost prima persoană care a izolat un ingredient
activ dintr-o plantă medicinală, iar morfina a fost primul alcaloid extras din
opiu. Această descoperire a deschis calea studiului chimiei alcaloizilor și a
impulsionat dezvoltarea industriei farmaceutice moderne (1, 2).
Sertürner s-a născut la 19 iunie 1783, în castelul Neuhaus din
apropierea orășelului german Paderborn. Părinții săi erau din Austria – tatăl,
cu o posibilă ascendență mediteraneană (în unele surse apare cu numele Joseph
Simon Serdinner), era inginer și inspector imobiliar al teritoriului aflat sub
stăpânirea prințului Friedrich Wilhelm, episcop de Paderborn. De altfel,
episcopul l-a și botezat pe micuțul Friedrich, al patrulea din cei șase copii
ai familiei. În 1798, atât tatăl, cât și nașul său au decedat, familia devenind
strâmtorată material. În aceste condiții, tânărul Sertürner se hotărăște să-și
aleagă o meserie și profită de oportunitatea de a deveni farmacist (3).
În 1799, devine ucenic în farmacia Cramer (Cramersche
Hofapotheke) din Paderborn, unde lucrează foarte conștiincios, astfel că, după
patru ani, la 2 august 1803, trece cu succes examenul de ajutor de farmacist
(asistent), fapt care îi permitea să prepare și să vândă medicamente. Mai mult,
în această calitate, avea ocazia de a folosi modesta aparatură din farmacie
pentru a-și pune în practică ideile legate de optimizarea preparatelor de opiu
(4).
După o perioadă în care a lucrat ca asistent de farmacie în
Einbeck (1805–1808), reușește să obțină licența de farmacist emisă de regatul
Westfaliei și să-și deschidă propria farmacie. Regatul, o creație napoleoniană,
a fost desființat în 1813, iar licențele de farmacist și-au pierdut
valabilitatea. După o luptă de patru ani cu autoritățile centrale, Sertürner a
fost nevoit să cedeze farmacia cumnatului său și să se mute la Hamelin ca
succesor al lui Johann Westrumb (1751–1819). Aici se va căsători cu Eleonore
von Rettberg, care îi va dărui în anii următori șase copii (4).
A angajat la rândul lui un asistent foarte priceput, astfel că a
avut posibilitatea de a se dedica cu mai multă pasiune cercetărilor sale.
După douăzeci de ani în care a cunoscut atât recunoașterea
meritelor sale, cât și invidia și ingratitudinea unor semeni, Sertürner s-a
stins din viață la Hamelin la numai 58 de ani (5).
Descoperirea morfinei
În jurul anului 1800,
medicii utilizau în mod obișnuit opiul. (Opiul este sucul lăptos obținut din
capsulele de mac Papaver somniferum, uscat și compactat sub forma
„turtelor de opiu“.) Din păcate, efectul acestui leac era variabil, deoarece
fiecare transport de opiu avea o altă concentrație de principii active, ceea ce
făcea impredictibil rezultatul tratamentului (2, 5). Medicii, nemulțumiți de
variabilitatea efectelor se plângeau farmacistului, care, la rândul lui, dădea
vina pe furnizori.
Înțelegând că o astfel
de problemă nu se poate remedia decât dacă se realiza o standardizare,
Sertürner a avut ideea de a izola ingredientul activ din opiu. Cu puținele
resurse pe care le avea la îndemână, a procedat la fierberea unui soluții
apoase de opiu peste care a adăugat hidroxid de calciu, care în combinație cu
morfina a format o sare solubilă. După răcire, soluția a fost filtrată, morfina
rămânând în supernatant. Acest filtrat a fost reîncălzit și tratat cu clorură
de amoniu până la pH 9–10. S-a format astfel clorhidratul de morfină, care a
precipitat și, după răcire, a fost recoltat sub forma unei pulberi cristaline
alb-gălbuie (3, 4).
După acest experiment chimic, Sertürner a efectuat mai multe
experiențe la animal și la om, dovedind calități de farmacolog (specialitate
care avea să apară abia vreo patru-cinci decenii mai târziu!). Pe scurt el a
constatat că: administrarea la animale a lichidului rămas după extragerea
morfinei nu avea niciun efect; substanța extrasă de el (morfina hidroclorică)
avea un efect de zece ori mai puternic decât opiul; administrând doze mari la
animale, a obținut stare de narcoză (care a dus la moartea câtorva pisici și
câini!).
Folosind doze ceva mai mici (dar aproximativ de zece ori mai
mari decât doza obișnuită astăzi), și-a administrat lui și la trei adolescenți
drogul. Rezultatul a fost narcoză profundă, cefalee și un sindrom de epuizare –
după revenire, adolescenții au refuzat să mai colaboreze. Continuând să
experimenteze pe el însuși, a încercat doze diferite și a raportat că: o primă
doză de jumătate de granulă (0,0647 g) determină o senzație de fericire și fugă
de idei; a doua doză – somnolență, amețeală, oboseală; a treia doză – somn
adânc, iar la trezire confuzie, grețuri și cefalee (5, 6). Sertürner a observat
și acțiunea analgezică și a utilizat-o ceva mai târziu pentru a-și extrage un
dinte.
Observațiile sale asupra descoperirii „factorului de inducere a
somnului“ au fost publicate în anii 1805 și 1806 în reviste pentru farmaciști,
dar nu au reușit să atragă atenția lumii științifice. Totuși, el a continuat să
experimenteze și, în 1817, a republicat datele în detaliu, ceea ce a determinat
recunoașterea meritelor sale. Articolul său, apărut în germană în Annalen
der Physik, a atras atenția lui Joseph Louis Gay-Laussac, decanul
chimiștilor francezi, care l-a tradus în franceză și l-a publicat în Annales
de Chimie însoțit de un editorial în care se arăta entuziasmat de faptul că
autorul a descoperit compuși alcalini în plante (până atunci se considera că
toți compușii activi din plante erau acizi) (2, 4).
Dat fiind efectul hipnotic observat, Sertürner a propus ca
substanța descoperită de el să se numească morphium, după Morfeu, zeul
grec al viselor. Dar Gay-Laussac a propus o standardizare a nomenclaturii în
„-ină” și așa morphium a devenit morfină (3–5).
De la uz la abuz
După descoperirea morfinei, au fost și alți autori care au
pretins prioritatea, precum Charles Derosne, care, de fapt, în 1803, obținuse
din opiu narcotina (4), sau alți doi francezi, Armand Jean François Séguin și
Bernard Courtois (1804) (7). În fapt, cel care a convins în final și a fost
acceptat de lumea științifică a fost Sertürner. Trebuie menționat că această
dispută (franco-germană) a priorităților a continuat până în 1831, când
Institut de France a acordat germanului un premiu substanțial, în valoare de
două mii de franci.
Ulterior, atât în Franța, unde François Magendie a obținut
rezultate terapeutice spectaculoase, cât și în Germania, unde Sertürner, prin
farmacia sa, oferea somniferul și analgezicul descoperit de el, morfina (sub
formă de acetat sau clorhidrat) a atras interesul industriei farmaceutice în
devenire, astfel că, pe la mijlocul deceniului al treilea al secolului XIX,
compania fondată de Heinrich Emanuel Merck a început să producă doze
standardizate ale acestui medicament (8). Puțini știu (și nu e de mirare) că,
dincolo de acțiunea sa hipnotică și analgezică, morfina a fost comercializată
la început și ca tratament pentru adicția la opiu sau alcool!
Descoperirea seringii hipodermice cu ac a deschis calea
administrării injectabile a drogului (în premieră, medicul scoțian Alexander
Wood a tratat nevralgiile). Aceasta a permis utilizarea formei injectabile a
morfinei în confruntările armate ale celei de-a doua jumătăți a secolului XIX,
unde a fost utilizată mai ales pentru analgezie la amputații, dar (sub formă orală)
și pentru a stimula curajul soldaților înainte de atac. Evident, a urmat
apariția morfinomaniei, cunoscută mai întâi ca „boala soldatului“, abia în 1877
denumită toxicomanie la propunerea doctorilor Edward Levinstein și Louis
Lewin (4). Cum morfina era mai scumpă decât alcoolul, toxicomania a cuprins mai
ales mediile aristocratice, printre personalitățile dependente numărându-se
de-a lungul timpului William Stewart Halsted (chirurg american), Charles
Baudelaire (poet francez), Otto von Bismarck (politician german), Alphonse
Daudet (scriitor), generalul Georges Ernest Boulanger, actorul Bela Lugosi,
nazistul Hermann Göring, cântăreața Edith Piaf ș.a.
Jean-Bernard Restout – „Morfeu“ (cca 1771, ulei pe pânză)
Deoarece alcaloidul preparat de Sertürner nu era de o puritate
ridicată, abia în 1831, William Gregory, la Edinburgh, a elaborat un procedeu
care a permis obținerea unei morfine cu grad înalt de puritate, produs a cărui
comercializare a început din 1833 (5).
Deși a fost utilizată timp de un secol, structura sa moleculară
nu a fost stabilită decât în 1925, de britanicii J. Masson Gulland și Robert
Robinson, iar metoda de sinteză chimică – în 1952 (M. Gates, G. Tschudi și D.
Ginsburg). Oricum, obținerea din opiu rămâne o cale mai ieftină decât obținerea
prin sinteză. Abia în ultimii ani (2015!) au fost descrise metodele de
inginerie genetică prin care morfina poate fi produsă de tulpini bacteriene.
Exceptând utilizarea sa ca analgezic, pentru mulți ani morfina a
fost utilizată pentru tratarea a numeroase stări patologice sau chiar
fiziologice (alcoolism, depresie, psihoză maniaco-depresivă, inducerea
somnului la copii etc.). Abia în 1906, în SUA, s-a emis Opium Act, care
interzicea producția, comerțul, deținerea și utilizarea de droguri, măsură
urmată de Convenția internațională a opiului, care reglementa utilizarea
morfinei.
Moștenirea lui Sertürner
După publicarea cercetărilor sale (1817) și a ecoului avut în
Franța și apoi în restul comunității științifice europene, pentru Sertürner au
apărut și aprecierile. Mai întâi, descoperirea sa a fost recunoscută de
Societatea germană de mineralogie, unde a fost ales membru onorific la
propunerea lui...Wolfgang von Goethe! A urmat apoi acordarea de titluri de
doctor onorific al universităților din Jena, Marburg, Berlin, Sankt Petersburg,
Batavia, Paris, Lisabona.
Dacă ne gândim, este vorba despre un autodidact, care, din
curiozitate, din pasiune și cu o perseverență demnă de admirat, a reușit ceea
ce mulți pseudosavanți înzestrați cu diplome universitare nu au fost în stare.
O dovadă că setea de cunoaștere sparge – uneori cu succes – barierele
academice, reușind și fără diplome ori titluri să impună valoarea autentică.
Câmp cu maci (Papaver somniferum) Foto: Wolfgang Horlacher
Din păcate, în epocă nu au lipsit vocile denigratoare. Unii
universitari ai vremii îl tratau pe Sertürner ca pe un amator și îi negau
meritele chiar și atunci când emitea ipoteze corecte, cum a fost cea privind
obținerea eterului sulfuric, a alcaloizilor vegetali sau chiar a presupunerii
că transmiterea holerei era cauzată de un organism viu (nu se descoperise încă
vibrionul holeric) (3, 4).
Atât calomniile, cât și faptul că avea o tendință de a emite
speculații hazardate (de exemplu, existența elementului vital „zoon“ sau
despre „natura rece a razelor solare“) au determinat o marginalizare a
savantului căruia revistele refuzau să îi mai primească publicațiile. Acest
fapt i-a determinat un sindrom depresiv. O evadare spre alt domeniu – armele de
foc – în care a avut realizări notabile i-a adus o oarecare apreciere, tardivă
însă, din partea autorităților.
Moartea sa, la numai 58 de ani, pare a fi fost cauzată tocmai de
drogul pe care l-a descoperit și de care a devenit dependent.
La 21 mai 2005, în orășelul Einbeck s-au celebrat două sute de
ani de la descoperirea morfinei. Cu acest prilej, s-a afirmat că obținerea
acestui alcaloid a însemnat pentru chimie ceva asemănător cu descoperirea
fierului pentru industria metalurgică și s-a arătat că în prezent se utilizează
230 de tone anual în scopuri medicale. Două secole după descoperirea sa,
morfina continuă să fie „standardul de aur“ în terapia durerilor postoperatorii
și a durerilor cronice și oncologice. De altfel, cercetările moderne în
domeniul opioizilor nu tind să înlocuiască morfina, ci doar să elimine unele
dintre efectele sale secundare, cum sunt greața și constipația.
Notă autor:
Bibliografie
1. Atanasov AG et al. Discovery and resupply of pharmacologically active plant-derived natural products: A review. Biotechnol Adv. 2015 Dec;33(8):1582-614
2. Sneader W. Drug Discovery: A History. Wiley & Sons, Chichester, 2005
3. Schmitz R. Friedrich Wilhelm Sertürner and the discovery of morphine. Pharm Hist. 1985;27(2):61-74
4. Lessner J. Sertürner and the discovery of morphine. Cahiers d’anesthesiologie. 1993;41(5):549-53
5. Orient I. Istoricul farmaciei din Ardeal. Ed. Cartea Românească, Cluj, 1926
6. Richard D, Senon JL. Dicționar de droguri. Ed. Șt. Med., București, 2005
7. Rooney A. The story of Medicine. Arcturus Pub, London, 2009
8. Hellmans A, Bunch B. Istoria descoperirilor științifice. Ed. Lider, București, 1988
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
