Scombroidoza
sau intoxicaţia scombroidă apare după consumul de peşte proaspăt, conservat sau
afumat, ca urmare a procesării sau depozitării inadecvate a acestuia (1). Afecţiunea
a fost descrisă prima dată în legătură cu peştii din ordinul Scombroidea (ton, scrumbie, peşte spadă)
(1, 2, 5), ulterior fiind identificate şi alte specii de peşte cu carne neagră
(sardine, hamsii, anşoa) (1). Carnea de peşte negru scombroid este bogată în
histidină, care este metabolizată în histamină de către histidin-decarboxilaza
bacteriană, ulterior contaminării bacteriene a cărnii (2, 5). Procesul
decarboxilării este indus de această enzimă, produsă în principal de bacterii
enterice Gram-negative (Morganella
morganii, Escherichia coli, Klebsiella spp., Pseudomonas aeruginosa) localizate în intestinele şi pe pielea peştelui
(1, 5). O particularitate a acestei intoxicaţii este că, dintr-un transport de
peşte, doar unul singur poate avea concentraţii toxice; este, de asemenea,
posibil ca la acelaşi peşte o parte să fie contaminată şi alta nu (5).
Intoxicaţia
scombroidă este una dintre cele mai comune cauze de morbiditate asociate cu
consumul de peşte (1), statisticile publicate în SUA pentru perioada 1998–2008
indicându-le în proporţie de 5% din totalul toxiinfecţiilor alimentare (4).
Nivelul de histamină considerat toxic variază în funcţie de ţară, în Marea
Britanie fiind mai mare de 10–20 mg/100 g, iar în SUA de 5 mg/100 g (5).
Simptomele intoxicaţiei scombroide sunt
mediate de histamină (2) şi includ rash cutanat, flushing, urticarie (în
general eritem difuz, fără papule), transpiraţii intense, ameţeli, cefalee,
palpitaţii şi senzaţia de arsură la nivelul gurii şi gâtului (1, 3). În funcţie
de severitate, mai pot apărea simptome gastrointestinale (crampe intestinale,
greaţă, vărsături, diaree), respiratorii (bronhospasm, dispnee) sau
cardiovasculare (hipotensiune arterială) (1). Simptomele debutează după 10 până
la 90 de minute de la consumul peştelui. Eritemul durează în medie două-cinci
ore, celelalte simptome dispărând după trei până la 36 de ore.
Diagnosticul afecţiunii
este în principal clinic (anamneză sugestivă, tablou clinic), în cazuri neclare
putându-se determina nivelul de histamină din sânge sau de metaboliţi ai
histaminei din urină (N-metil-histamine). De asemenea, se poate determina şi
cantitatea de histamină din peştele consumat (1).
Intoxicaţia
scombroidă este frecvent greşit diagnosticată, prin confuzia cu o alergie
alimentară. Histamina, chiar în concentraţii mari, nu afectează proprietăţile
organoleptice ale peştelui, acesta având aspect normal. Histamina poate creşte
ca urmare a refrigerării inadecvate înaintea procesării sau a depozitării peştelui
la temperatura camerei înaintea gătitului. Histamina este stabilă la căldură şi
rămâne prezentă în peşte şi după gătire, refrigerare, conservare sau afumare
(1).
Diagnosticul
diferenţial cel mai important al acestei boli îl constituie alergia alimentară
la peşte, mediată de IgE. Suspiciunea de intoxicaţie scombroidă se ridică după
apariţia unui tablou clinic asemănător unei reacţii alergice la persoane
neînrudite după consumul aceluiaşi peşte (2). Boala este frecvent
subdiagnosticată.
Tratament. În majoritatea cazurilor,
afecţiunea este autolimitată. Dacă tabloul clinic este suficient de sever
pentru a necesita tratament, antihistaminicele (antagonişti ai receptorului H1
– loratadină, desloratadină, levocetirizină, fexofenadină, bilastină) reprezintă
principala linie de tratament (1, 5). Tratamentul mai poate include, în funcţie
de tabloul clinic, terapia suportivă (fluide, agenţi antipiretici) (1, 2) sau
adrenalină, dacă în tabloul clinic se asociază şi bronhospasmul sever (3).
