De curând a ieşit de sub tipar o carte, aş
zice „insolită“: DARIA ŞI ARIPA DE VIS (Editura
Gramar, 2011), scrisă de Maria Toma,
cadru medical cu competenţe de asistare a vieţilor la naştere, membră a Uniunii
Scriitorilor şi a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România.
Este o povestire (întâmplări, peripeţii, aventuri) despre o fetiţă de patru-şase
ani, Daria. Autoarea simte nevoia, fără a se putea opri, de a împărtăşi atracţia
poeziei vieţii, plăcută atât pentru adulţii care au încă suflet naiv, cât şi
pentru copiii pe care-i iubim şi le dăruim istorioare, nu numai pentru adormit,
ci şi pentru a le insufla dorinţa de a face ceva pentru viaţa ce ne-a fost dăruită.
Inedit faţă de genul poveştilor clasice de
ficţiune fantastică este folosirea unei istorioare ce ne plimbă imaginaţia între
cele mai puţin reale visuri şi adevărurile culturii tehnice şi medicale moderne,
strecurate ca izvor de învăţătură pentru cititorii de azi. Povestea începe ca
un „scenariu“, cu zvon de primăvară a timpurilor şi a vieţii – a lunii lui
april, cu glasuri de prichindei şi de păsări. Dar chiar din primele întâmplări
apar observaţii neobişnuite în poveştile de până acum: fetiţa Daria, eroina
noastră, o contrazice pe bunică atunci când aceasta-i arată o barză zburând, că
pasărea nu are putere să aducă pe lume bebeluşii purtându-i în cioc; Bunica
Dariei se informează... pe internet; Aripa de Vis şi zânele din poveste comunică
nevăzut, prin telefonul mobil; Regele Flutur, prietenul zânelor, are nişte
antene colorate prin care comandă misterios armata sa de fluturaşi (un fel de
GPS?) şi urmăreşte totul prin ochean; Aripa de Vis – un fel de zână, care o
duce pe Daria în lumea poveştilor, contra oboselii sau când este „bolnăvioară“,
ia măsuri de igienă, bea ceaiuri cu leacuri medicinale şi îşi confecţionează
aripa în laborator; Zmeul de la Răsărit (?), ce n-are astâmpăr, este căutat şi
deconspirat tot pe internet sau... iPod; alt zmeu, foarte bogat, ia legătura cu
primarul din sat să facă... investiţii în agricultură; preabuna Zână este
vindecător, are grijă să-şi schimbe hainele de drum, să le aerisească, să le
decontamineze; „Mămica“ Dariei este doctoriţă şi o îngrijeşte pe „Buni“ când
este răcită.
Elementele de magie din poveşti sunt
reprezentate aici de o baghetă fermecată
ce trebuie căutată (cu peripeţiile de rigoare) peste mări şi ţări, găsită,
salvată şi folosită în apărarea binelui,
a împlinirii dorinţelor. Iar o pană de
porumbel alb va fi „menită“ de un şaman să o ajute pe Daria la împlinirea
dorinţei de a creşte repede.
Alte deosebiri şi contraste apar între
descrierea clasică, obişnuită vechilor poveşti, a aspectelor societăţii medievale
(feudale), cu principiile moderne: în Sala Tronului, valetul şi toţi ceilalţi
invitaţi se retrag păşind de-a-ndăratelea, neavând voie să întoarcă spatele zânei;
prinţii salută cu un genunchi la pământ! Altfel, se aplicau pedepse „umile“ ca
biciuitul sau... spălatul scărilor în folosul public (de inspiraţie engleză,
tip Thatcher). Interesantă este punerea în scenă a apariţiei a tot felul de
animăluţe pe care copiii de azi nu ajung să le mai vadă: iepuraşi, furnici,
fluturaşi, ursuleţi, greieri, bursuci, fiecare personificat. Astfel, toţi eroii
se întâlnesc mereu, până reuşesc – oarecum – să împlinească aspiraţiile unui
copil modern, de a ajunge mai repede adult pentru a înţelege misterele acestei
lumi cu ajutorul unui simbol: o pană albă de porumbel, fermecată, strălucitoare,
„picătura de suflet“ care dă putere celor ce vor să facă bine tuturor.
Iată cum o carte fantezistă îi poate face pe
cei mari să-şi amintească de copilărie, iar pe cei mici să creadă în puterea
visului (sau invers?).
