Întoarcere
în timp. În urmă cu cinci ani, împreună cu dna dr. Corina Şebe, directorul executiv al ASP a judeţului Călăraşi, şi
dna dr. Camelia Truică, director
executiv adjunct, păşeam prin zonele unde apele revărsate ale Dunării loviseră
cu furie oameni şi locuri. În special în comunele Spanţov, Chiselet şi Mânăstirea.
Traversam un peisaj dezolant. Curţi cu gospodării inundate, case care mai ieşeau
la suprafaţă doar cu jumătatea de sus. Pereţii, acoperişurile cedaseră lucrăturii
apei. Cimitirele îşi mai anunţau prezenţa doar prin jumătăţi de cruci. 12
medici şi alţi 28 de oameni – personal sanitar, o adevărată armată în halate
albe, au vegheat şi 
acţionat din primele ore, spre a asana orice posibil focar
de infecţie. În toate cele şapte tabere de sinistraţi veghea nonstop câte o
ambulanţă. 400 de persoane fuseseră găzduite în corturi. Oamenii au primit pe
parcurs loturi de case. Prin septembrie, numărul corturilor s-a redus la jumătate,
fiind înlocuite peste iarnă cu 100 de căsuţe modulare. Situaţia epidemiologică
a fost bine stăpânită, nu au fost înregistrate incidente majore.
În Mânăstirea, chiar clădirea dispensarului,
cu semnificaţie istorică, ridicată sub autoritatea regelui Carol al II-lea, înainte
de ultimul război, a suferit avarii importante, luată în stăpânire de ape până
la o înălţime de aproape doi metri. Delegaţiile oficiale au vizitat locurile
sinistrate, dar nu au trecut şi clădirea respectivă pe lista celor calamitate. În
consecinţă, nu s-au primit nici fonduri pentru reabilitare.
La subsol, înainte de inundaţii, erau găzduite
dispensarul şi locuinţa medicului Cătălin
Petrencic, omul care s-a numărat printre marii sinistraţi. Primăria i-a
repartizat atunci două cămăruţe, pentru dispensar şi locuinţă. Condiţii
precare, improprii. Se apropia iarna şi nu avea un acoperiş deasupra capului.
Poposit aici în 1987, din anul 2002, dr. Cătălin
Petrencic îşi scosese buletin de Mânăstirea. Drum de întoarcere în Bucureştiul
natal nu mai avea. A cumpărat la început un teren unde să se împământenească.
Apoi a început să bată drumuri pe la băncile din judeţ. Patru din ele l-au
refuzat. Nu putea garanta cu salariul lui returnarea împrumutului. În fine, la
a cincea încercare, a găsit înţelegere. I s-a acordat un credit de două
miliarde lei vechi. Alt miliard şi jumătate de lei au provenit din sprijinul
familiei. A mai găsit înţelegere la o firmă de materiale de construcţii, care
i-a facilitat reduceri de preţuri.
Pentru
medic a început o viaţă grea, epuizantă, cu un program de activitate prelungit.
Dimineaţa devreme, zilnic, supraveghea lucrările pe şantier, se îngrijea de
asigurarea materialelor necesare. Până la 10 dimineaţa, la dispensarul
improvizat, acorda asistenţă medicală populaţiei necalamitate din comună. Apoi,
până noaptea, alături de colegi, se afla în taberele de sinistraţi. Luni întregi
de efort epuizant şi stres sporit. A pierdut 10 kg în greutate, a suferit două
crize de angină. Răsplata şi-a câştigat-o la 25 decembrie 2006, când cabinetul
medical propriu a putut intra în funcţiune. Cabinet privat 100%.
Pe cont propriu într-un
sat din Bărăgan
Dincolo
de admiraţia colegilor de breaslă şi a locuitorilor comunei, dincolo de
satisfacţia personală, îndreptăţită pentru un om care şi-a investit toate
resursele şi 
speranţele în edificarea unui cabinet medical onorabil, doctorul
Petrencic a avut şi o surpriză neaşteptată. Odată cu mutarea în cabinetul
personal, a constatat şi o schimbare importantă în mentalitatea sătenilor.
Demagogia şi populismul ieftin al aserţiunii din regimul trecut, potrivit căreia
asistenţa medicală este gratuită, nu-şi mai avea niciun temei. Vechiul sediu
aparţinea primăriei. Sătenii considerau că le aparţine de drept, iar medicul,
care oricum locuia acolo, putea fi deranjat la orice oră. Oamenii i se adresau
când îşi făceau… timp, nu de puţine ori într-o fază avansată a suferinţei, când
tratamentul devenea mai complicat şi mai costisitor. Obiceiul s-a schimbat, sătenii
se simt de-acum obligaţi să se prezinte la medic la primele semne de boală,
respectându-i şi programul de lucru. Un succes meritoriu, în ultimii 15 ani: nu
a mai înregistrat niciun caz de mortalitate infantilă. Deşi a avut în îngrijire
şi micuţi pacienţi care suferiseră intervenţii chirurgicale majore, cazul unor
malformaţii congenitale. Este drept, şi numărul naşterilor a scăzut de trei
ori: de la 120 în 1987, la 40 în prezent. Mamele au fost instruite să-şi
supravegheze atent şi responsabil pruncii, apelând la medic la primele semne de
boală. O singură excepţie, un copil de un an şi jumătate, care a făcut o formă
supraacută de leucemie, conducând galopant la deces.
Medicul
şi-a asigurat o minimă dotare, în măsură a rezolva cât mai multe cazuri prin
forţe proprii, înainte de a-i trimite spre spital: un electrocardiograf şi un
sterilizator, procurate prin finanţarea Băncii Mondiale, iar, pe cont propriu,
un minilaborator unde poate efectua analiza glicemiei, colesterolemiei,
trigliceridemiei; o trusă de mică chirurgie şi materiale sanitare consumabile,
cântar, masă ginecologică, frigider, TV, video, două calculatoare, trei
imprimante, două copiatoare, fax. Are acces permanent la internet. Beneficiind
de mijloace de lucru moderne, şi-a elaborat un soft propriu de cabinet, care-i
permite să susţină o evidenţă completă şi la zi a morbidităţii, grupele de vârstă,
programele de vaccinări, evoluţia gravidelor, starea locuinţelor. Morbiditatea
mânăstirenilor – complexă: boli respiratorii, digestive, psihice,
osteomusculare.
Programul
naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei, desfăşurat în 2007 şi
2008, singurul program preventiv pentru medicii de familie, a facilitat o mai
bună cunoaştere a morbidităţii decât în trecut. Numărul diabeticilor în evidenţă
a crescut, de pildă, cu 100%. La început, avea înscrişi pe lista proprie 2.800
de pacienţi. Acum numărul lor s-a redus la 2.200 – cu scăderea proporţională a
câştigului medicului –, pacienţi pe care-i îngrijeşte împreună cu asistentul său,Gheorghe Cristea. Printr-un exerciţiu
birocratic, Casa de Asigurări scoate de pe listă tinerii care împlinesc 18 ani,
a căror evidenţă apoi este neglijată. Medicul este obligat să se descurce cu
pacienţii săraci care nu plătesc asigurări, precum şi cu apelurile din afara
programului. Centru de permanenţă nu există în zonă, gărzile la domiciliu nu
sunt plătite, 
deşi sumele ar fi foarte mici. În schimb, deplasarea unei ambulanţe
de la Călăraşi, reşedinţa judeţului, costă nu mai puţin de 400 de lei. În 2010,
6% din numărul consultaţiilor au fost în afara programului. Boala, suferinţa nu
pot fi planificate.
Mai
demult, medicii primeau unele indemnizaţii pentru condiţiile de mediu rural şi
de izolare. Din 2011, prin reglementări ale Ministerului Sănătăţii, mai au
acest drept doar colegii din Delta Dunării. Membrii departamentului rural al
Societăţii Naţionale de Medicină de Familie militează, deocamdată fără sorţi de
izbândă, pentru reglementarea raţională a continuităţii asistenţei medicale
prin înfiinţarea centrelor de permanenţă şi a instituirii gărzilor la
domiciliul medicilor, sensibil mai ieftine. Apoi, criteriile de acordare a
sporurilor din mediul rural: se cere a ţine seama, în mod obligatoriu, de
specificul zonei geografice, care distinge Bărăganul de Munţii Apuseni, de
Moldova sau de Delta Dunării. Sprijinul acordat medicilor va rămâne încă un
deziderat: chiria pentru un cabinet concesionat echivalează cu chiria unui
butic comercial – aproximativ 65 de euro metrul pătrat; în Călăraşi, la vânzarea
spaţiilor întreţinute şi amenajate de medici ani la rând, primăria solicită un
preţ de circa 550 de euro pe metrul pătrat. Cu astfel de preţuri, mai poate fi
practicată o medicină preventivă?
În
luna mai a acestui an, la Sinaia, Departamentul de Medicină Rurală a izbutit să
organizeze, pentru prima oară în România, o reuniune internaţională a EURIPA –
Departamentul de Medicină Rurală la nivel european. Au sosit 50 de colegi din
Anglia, Olanda, Finlanda, chiar şi SUA, care au dezbătut problemele cu care se
confruntă în viaţa de zi cu zi, participanţii români prezentându-şi dificultăţile
şi aspiraţiile. Cu totul îndreptăţite, dacă se iau în seamă realităţile din ţările
avansate.
„Urcuşul
inegal“
Atunci
când aprecierea stărilor de lucruri provine din afara cadrului de referinţă,
aceasta câştigă în credibilitate şi forţă de convingere. Aşa s-a întâmplat
recent, când prof. dr. Richard Roberts,
preşedintele Organizaţiei Mondiale a Medicilor de Familie, a inserat, în
publicaţia lor de specialitate, un text foarte sugestiv intitulat: „Urcuşul
inegal“. După călătoriile recente întreprinse într-o serie de ţări europene,
autorul notează că: „se văd nori de furtună deasupra orizontului medicinii de
familie şi un peisaj politic care poate să-i împiedice ascensiunea“. În
continuare, autorul prezintă prin contrast o ţară unde medicina de familie are
o tradiţie îndelungată şi puternică (Danemarca) şi o ţară unde medicina de
familie se zbate să capete stabilitate (România). Astfel, Danemarca are cinci
milioane de locuitori şi 12.000 de medici, din care circa o treime de familie.
Danezii au investit foarte mult în medicina de familie şi au redus la jumătate
numărul de paturi din spitale în ultimii zece ani. Salariile anuale ale
medicilor ajung acum la 200.000 de dolari. România are
aproximativ 21,5
milioane de locuitori şi aproximativ 48.000 de medici, unul din patru fiind
medic de familie. Din 1949 până în 1989, România a avut un sistem centralizat
de sănătate, controlat de stat. După căderea comunismului, în 1989, au început
reformele. Până acum trei ani, medicii de familie se descurcau destul de bine.
Acum sunt împinşi în sistemul de asigurări de sănătate, controlat de stat. Nu
le este permis să ceară pentru o consultaţie mai mult de un euro şi nu vor fi
plătiţi dacă depăşesc 400 de consultaţii pe lună. Ei câştigă 600 de euro brut
pe lună, aproximativ 860 de dolari. Medicii de familie români par a fi prinşi într-un
sistem gândit să îi facă a da greş. Prin contrast, Danemarca beneficiază de un
sistem medical bazat pe asistenţa medicală primară, bine finanţat şi
performant. România are un sistem medical centrat pe specialişti şi spital,
subfinanţat, cu numai 4,4% din PIB, jumătate faţă de Danemarca, mai puţin decât
orice stat european. În timp ce medicii de familie danezi sunt priviţi ca un
nod central al sistemului, cu putere şi resurse semnificative, colegii lor români
sunt marginalizaţi şi au la dispoziţie prea puţine resurse. Comentariile devin
de prisos.
La
finalul discuţiilor, un respiro. Dr. Cătălin Petrencic, omul care nu s-a lăsat
covârşit de greutăţile ce-ar fi strivit pe mulţi alţii, trăieşte şi lucrează într-o
locuinţă-cabinet onorabilă. Din strada centrală, aproape pustie şi plină de
praf, la margine de comună, o pajişte verde, bine întreţinută te îndeamnă la popas,
dezvăluind, în fundal, o casă cochetă, îngrijită, primitoare de oaspeţi –
bolnavi, dar nu numai. Un mediu în care medicul îşi petrece în tihnă orele
libere ce-i rămân peste zi. Venind vorba de timpul liber, mi se destăinuieşte că
îi place să citească literatură medicală şi beletristică, accesează mult
internetul, din dorinţa de a fi mereu la curent cu noutăţile profesionale şi cu
politicile sanitare, ori de a comunica permanent cu colegii de breaslă. Un mic
nobil de ţară – mi-am închipuit. Ştiind că în Mânăstirea se află o cunoscută
baltă, Mostiştea, l-am întrebat dacă nu este ispitit să poposească la pescuit, în
ceasuri de meditaţie. „– Am vrut, cu dragă inimă, dar am devenit superstiţios.
De trei ori am încercat şi, ca un făcut, de fiecare dată, numai ce aruncasem
undiţa, şi au venit să mă cheme la o urgenţă. M-am lăsat păgubaş. Pentru orice
solicitare, prefer să mă găsească acasă.“ 
