Cu câteva săptămâni în urmă, un foarte bun amic, căruia îi datorez
mare parte din drumul meu prin viață, mă sună să mă consulte referitor la partenera
lui, care era suspectă de o formă de cancer. Fusese la câteva nume mari și responsabilități
grele ale medicinii românești, care au alimentat o teamă de boală fără nimic concludent
și care îi promiteau că îi vor deschide abdomenul și or să vadă ei atunci. Ba chiar
cineva a luat decizia asta în contextul în care tot ce a făcut a fost un examen
fizic, nici măcar nu s-a uitat pe multitudinea de investigații pe care pacienta
le făcuse deja. Dar siguranța de sine a medicilor experimentați, în cel mai bun
caz, e un alt subiect.
Mi-am însușit misiunea și, timp de o săptămână, am tot lucrat să
găsesc soluția care, în cel mai bun caz, însemna: 1) eventualitatea unei clarificări
a diagnosticului înaintea intervenției; 2) intervenție pe cât posibil conservatoare,
dar făcută cu multă răbdare dacă situația o cere; 3) spital cu rată scăzută de infecții
nosocomiale.
În cele din urmă, am întrebat un chirurg care lucrează la un spital
privat din Brașov și cu care am discuții interesante de câțiva ani buni. În secunda
doi, au intrat în legătură, în câteva zile au avut consultația și în circa trei
săptămâni intervenția. Acest medic a convins-o să facă niște investigații cu substanță
de contrast, pe care toți ceilalți le-au evitat. A funcționat. A dat ca foarte improbabil
diagnosticul de care cu toții ne temeam. A fost operată laparoscopic, acum așteaptă
rezultatul biopsiei.
Asta a fost punerea în context. Ceea ce inițial m-a deranjat a fost
faptul că, în pofida consumului meu emoțional de a căuta o soluție, doamna în cauză
nu s-a obosit deloc să mă pună la curent cu progresul investigațiilor sau cel terapeutic,
deși îmi exprimasem interesul în această privință. Tot eu a trebuit să-i sun ca
să aflu ce s-a mai întâmplat. Nici ea, nici prietenul meu nu au avut gesturi spontane
care să trădeze respect sau recunoștință pentru grijile pe care mi le-am făcut alături
de ei.
În dimineața operației, primesc mesaj pe Facebook de la medicul care
tocmai încheiase intervenția și care mă asigura că totul decurge foarte bine. Întrebarea
pe care mi-am pus-o a fost: cum de el, care operează zilnic câțiva pacienți, a simțit
nevoia de a-mi da feedback despre ce se întâmplă, în vreme ce beneficiarii, care,
recunosc, aveau partea lor de încărcare emoțională, nu aveau nicio treabă? Și atunci
am înțeles că a face lucrurile într-un anume fel nu depinde foarte mult de partener.
Practic, ai un contract cu toți cei cu care interacționezi, care poartă doar semănătura
ta. Doar tu ești cel care l-a redactat și tot tu ești cel care decizi dacă îl respecți
sau nu. Dacă respectul sau recunoștința sunt parte din contract, te vei ține de
ele; dacă nu, cel mai probabil că le vei aplica discreționar.
Am mai înțeles (a câta oară?) că nu este cazul să ai așteptări de
la ceilalți ca și cum ei ar fi parte din contractul tău. În felul acesta, nu vei
avea dezamăgiri. Ceva oricum foarte probabil. Și nu vei acționa în baza dezamăgirilor.
Cum ar fi ca eu să nu mai ajut niciun prieten, pentru că am mai făcut-o și cei ajutați
nu s-au comportat așa cum aș fi sperat eu? Când lucrurile ies bine, te bucuri, ești
încântat, te simți norocos și ales. Exact ca atunci când am văzut mesajul medicului.
În contractul tău ce scrie?
