Cumva, a priori, mă gândesc că vorbim aceeași limbă, că lucrurile vor fi ușoare între noi pentru cât timp vom călători împreună. E ca și cum doi oameni din același sat se întâlnesc din întâmplare într-un ţinut îndepărtat și ostil. Asta spune multe despre singurătatea medicilor sau, măcar, despre singurătatea medicului care scrie acest editorial.

În ultimii ani am devenit mai conștient de cât de ciudată e empatia de care beneficiem în profesia noastră. Ca medic de vârstă mijlocie, tot mai ocupat, aproape copleșit uneori de treburi, încercările de a trasa limite atrag după sine dezamăgire, furie, judecată. Mulţi oameni ne privesc cu suspiciune, o moștenire de neînţeles a pandemiei. Nu o înţelegem, dar o purtăm cu noi peste tot.

Dacă odinioară nu obișnuiam să mă recomand ca medic în societate, era din modestie (și poate pentru că nu voiam să dau sfaturi în afara cabinetului); azi o fac pentru că reacţia celor din jur e rareori una de simpatie. Cât despre faptul că și noi avem nevoie de timp liber, că nu suntem de gardă în fiecare clipă a vieţii, că nu ţinem minte totul, tot timpul, că unii dintre noi suntem vechi tovarăși de drum cu oboseala extremă, acestea sunt lucruri pe care aproape nimeni nu vrea să le știe.

Pentru că ocaziile sociale sunt foarte rare, mă întâlnesc cel mai des cu colegii la cabinet, când vin ei să ceară sfat de psihiatru. Și atunci simt aceeași apropiere și liniște imediată, deși situaţiile pe care le aflu sunt adesea dramatice. Relaţia medic-pacient, când pacientul e și medic, nu e una normală, pentru că nu încetăm nici ca pacienţi să fim medici. E o profesie care ni se tipărește în ADN, în oase.

Cândva, se spunea că medicii sunt cei mai dificili pacienţi, pentru că au propriile lor păreri despre ce li se întâmplă, au o complianţă problematică, prezintă simptomele deja filtrate prin propria judecată clinică. Găsesc că nu mai e cazul acum. Relaţia terapeutică cu un coleg mi se pare ușoară și armonioasă în ultimii ani. Nu știu dacă e contextul social sau propria mea vârstă, dar mă bucur mult că e așa. Înseamnă că, în ciuda tuturor câtor ni s-au întâmplat sau poate datorită acestora, locuim în același teritoriu și nu suntem chiar așa de singuri. Înseamnă că acel „frate” din cuvântul „confrate” e mai mult decât o vorbă de circumstanţă.