Raţiunea de a fi a unui lucru este esenţa normalităţii lui. Raţiunea de a fi a oricărui act şi a oricărei instituţii medicale o constituie salvarea vieţii, însănătoşirea oamenilor bolnavi şi păstrarea sănătăţii, sau profilaxia primară. Nu există conţinut economic intrinsec în raţiunea de a fi (în sens aristotelic) a sistemului sanitar şi a actului medical. Desigur însă, ele presupun bani. Dar, procurarea acestor bani, susţinerea financiară a actului medical este parte din raţiunea de a fi a organismelor sociale, a statului. Atunci când un bolnav, pentru a i se salva viaţa, necesită sume mari de bani, iar tu, instituţie medicală, îl abandonezi pentru că nu ai bani, abandonarea lui nu este o culpă a actului medical, nu derivă din raţiunea lui de a fi, ci intră în culpa statului şi a decidenţilor sociali, care nu sunt în stare să susţină financiar actul medical necesar, conform raţiunii lor de a fi.

    În loc să recunoască faptul că nu sunt în stare să susţină sistemul sanitar şi actul medical, decidenţii sociali au hotărât să desfiinţeze spitale, fără a porni de la criterii medicale, de la raţiunea lor de a fi. Ei au substituit raţiunea de a fi a sistemului sanitar cu raţiuni extrinseci, economice. Este o eroare. Se desfiinţează spitale şi instituţii monospecialitate, capabile de performanţe care ne fac competitivi european. De fapt, aceste instituţii medicale şi-au onorat această sarcină. Prin înfiinţarea lor, sistemul comunist şi-a depăşit propriile-i limite. Prin desfiinţarea lor, decidenţii sociali, procedând la o egalizare administrativă, au readus gândirea organizatorică sanitară la nivelul comunist rudimentar, al începuturilor sale. Însăşi evoluţia ştiinţei este de la general la specializări tot mai parţiale şi specifice. Nu se poate altfel. Dar, atingerea unor performanţe de către asemenea instituţii presupune libertatea lor de mişcare, de autoorganizare, de planificare… Dependenţa administrativă într-un egalitarism de tip CAP înseamnă a-i atârna înotătorului greutăţi de mâini şi a-i cere performanţă. Este o eroare. 

    Atunci când ai cei mai puţini medici din Europa, raportat la număr de populaţie, să afirmi că ai prea mulţi medici înseamnă să falsifici lucrurile în mod tendenţios. Trebuie să spunem: „Nu avem bani pentru atâţia medici“. Ar fi cinstit. Atunci când medicii români sunt recrutaţi în ţări precum Marea Britanie, Franţa, Germania etc., unde se dovedesc performanţi (altfel nu ar fi recrutaţi în continuare), să dai vina pe medici înseamnă să încerci să ecranezi bolile sistemului sanitar, boli induse de intervenţii neavenite din afara lui.

    Ceea ce se întâmplă are un aer procustian. Se taie picioarele somnorosului pentru că patul este prea mic ca să-l încapă. În loc să te ocupi de pat, nenoroceşti omul. În contextul în care medicii români au cel mai mic salariu din Europa, când sunt curtaţi în mod agresiv pentru a emigra, vii cu măsuri de a-i obliga la munci suplimentare, plătite la fel de prost. Înseamnă că le dai brânci din spate: „Plecaţi odată de aici!“. Vor rămâne judeţe întregi fără medici. Şi aceasta în numele „grijii faţă de cetăţean“. Un joc în interesul cui? În niciun caz al cetăţenilor români.

    De ce iau decidenţii măsuri înainte de a se consulta cu specialiştii, cu toţi cei interesaţi şi cu toţi cei cu experienţă? Este nefirească şi graba cu care se aplică aceste măsuri, înainte de a analiza şi verifica impactul lor. Sigur că normalitatea lucrurilor este un deziderat peste care s-a lăsat ceaţa, de aceea este necesar ca fiecare specialist să contribuie cu idei la apropierea de normalitate, cu condiţia ca decidenţii să aibă urechi, mai mult, să aibă auzul fin, de dirijor. Să-ţi asumi riscul eşecului: „Mă votaţi, nu mă votaţi, eu aşa fac pentru că eu aşa cred că este bine“, nu este o soluţie. În acest stadiu de derută şi disoluţie a sistemului sanitar românesc, doar contribuţia cu idei a tuturor poate optimiza, progresiv, sistemul. Dă-i, Doamne, mintea românului de pe urmă, înainte de a face praf totul! Vă aduceţi aminte de euforia privatizării?…