Îi preţuiesc, urmăresc, citesc și citez pe educatorii sanitari, pe activiștii mânaţi de o cauză superioară. Persoane care, oricât de ocupate ar fi, indiferent de numărul pruncilor ce le mișună prin casă, neţinând seama de somn și de chermeze, se frământă, caută, se aruncă în flăcările virtuale și scot de acolo învăţătura cea merită salvată și așezată în braţele celorlalţi. Pe aceia care simt că viaţa lor este împlinită doar prin dăruire. Primesc și ei înapoi, firește, cum altfel?! Primesc ameninţări, articole defăimătoare, obstacole în cale, ironii. Însă, în ciuda defăimătorilor, continuă să ridice cărămizile, până și pe cele azvârlite, menite să le zdrobească încheieturile mâinilor, persistă a nădăjdui că lăcașul pe care se străduiesc să-l ridice va fi zidit, în timp, chiar dacă ei vor fi eliminaţi, de cei puţini care le vor urma.

        Îmi înceţoșează mintea influencerii sanitari, propagandiștii pandemici și activiștii care emană din toate frazele, din fiece postare și acţiune, izul profitorilor de altădată, cei apăruţi îndată după 1947. Personaje care, până și pe Pavlin Nazarie, cel care, așa cum declara fiul său, „ar fi lucrat și pentru marţieni”, îl fac să pară un îngeraș. Poate că Nazarie n-a avut încotro, trebuia să supravieţuiască, să-și adapteze peniţa după chipul noii orânduiri, ca să-și ţină familia, dar activiștii ecranelor au beciurile pline.

        Noii profeţi anunţă Sfârșitul vremurilor. Ură și pucioasă le ies din taste când vine vorba despre români. „Mândri că sunt români”, așa își puneau mai deunăzi la profil. Când miroseau că e rost de aprecieri virtuale nu mai aveau degete să distribuie clipurile cu ai noștri, primii în toate. Acum românul pute. Tot ce-i românesc duhnește. Moldoveanu-i bleomb, dobrogeanu-i nătărău, olteanu-i tontolog, ardeleanu-i năhui, munteanu-i tărăntuc, ce mai, un neam șuietic. Și doar ei, cei dibaci și prinzaci, știu ce-i mai bine pentru flaimuci!

Acţiuni concrete pentru omul în necaz

        Rău a dus-o ţăranul român. Rapoartele medicilor primari de judeţe, ale inspectorilor sanitari, publicate în Monitorul Oficial, în revistele și foile de la finele secolului al XIX-lea, sunt dovada că acești peregrini au fost preocupaţi de starea naţiei și au scris despre neajunsurile ei. Lesne se observă frământarea și grija lor pentru omul în necaz. Crăiniceanu s-a îngrijit de acest „neam vrednic de luat în seamă”, iar aromânul Caracaș a decis să practice meșteșugul doctoricesc într-o ţară ce nu era ca afară. El scria despre „inteligenţa naturală” a acestei naţiuni și credea în puterea ei de a-și „cultiva moravurile, de a progresa în știinţe și arte și să trăiască fericit”.

        Om-bornă a educaţiei sanitare și entuziast al mișcării pentru luminarea traiului celor obidiţi, profesorul Nicolae Manolescu, în anul 1897, nu doar se întreba dacă „evoluţiunea vieţii este oare ea normală” în ţara asta, ci și purcedea la un drum lung de înălţare, prin conferinţe, legislaţie, reviste de popularizare, a celor din rândul cărora se ridicase.

        Manolescu nu s-a cocoţat pe mormanul de suferinţă, de unde să puhăie despre câtă mizerie e sub el și ce aer dulce inspiră în înălţimi. El și mulţi profesori, medici și ne-medici, au străbătut uliţele pline de glod ale României, în căruţe și pe jos, înghiţind praf și mâncând mămăligă rece, pentru a le vorbi oamenilor. Le-au fost alături, n-au hraconit. N-au dorit faimă ori arginţi. Nu le-au vorbit „inculţilor”, „nespălaţilor”, „înapoiaţilor”, cum îi consideră propagandiștii de azi pe români, despre doctoratele lor de la Viena ori în ce laboratoare au lucrat și câte universităţi din Occident au dorit să-i aibă în amfiteatrele lor. Așa că îi rog pe influencerii noilor valuri să-și curme freamătul online când le trece vreun cântec de-al „nespălaţilor” și „celor fără closet în casă” pe lângă pavilionul urechilor. Să-și potolească smiorcăitul online!