Primul pas, care cred că este și cel mai greu, este să nu vrei ceea ce vrei sau să nu-ţi dai seama că vrei. Pentru că trebuie să fii luat prin surprindere. Pasul numărul doi este să te înscrii într-un proiect de voluntariat în Africa, știind că te vei ocupa de un centru cultural rural de tineret.

Pasul următor, cel mai important, este să pui suflet în ceea ce faci, iar ultimul, să-ţi iei rolul de „muzungu” în serios și totul va veni de la sine. Cuvântul necunoscut înseamnă în limbile bantu „pribeag”, „călător” care provin, la rândul lor, din verbul swahili „zunguka”, tradus prin „a se învârti pe loc”. Dacă, iniţial, era folosit pentru a descrie spiritele, substantivul a căpătat un nou sens în secolul al XVIII-lea, odată cu sosirea comercianţilor arabi, indieni și europeni, care păreau a se deplasa de colo-colo fără un scop precis. Prezenţa din ce în ce mai mare a misionarilor creștini, a coloniștilor, exploratorilor și ulterior a călătorilor a dus la împământenirea cuvântului cu sensul de „om alb”.

În Malawi, pentru a da dovadă de respect, este folosită forma de plural, „azungu”. Așadar, în percepţia localnicilor satului Chididi, dacă ești „azungu” știi de toate; dacă ești în stare de niște activităţi cu tinerii din sat, înseamnă că ești capabil să lucrezi și la școală, și la spital. Pe lângă dezbateri, limbi străine, computer, jocuri, teatru, film, diverse proiecte și activităţi ecologice, campanii de informare și de prevenire la Centrul de Tineret (Chididi Youth Centre)... uite cum am devenit eu educator la grădiniţă și profesor de engleză, de franceză, de educaţie civică și de sport la gimnaziu și la liceu.

De trei ori pe săptămână m-am implicat și în activităţi medicale. Luni și joi mă făceam util la spitalul din Chididi, iar marţi și vineri mergem în alte sate cu „caravana spitalicească”. În sat mă ocupam de mame și de copiii lor, în principal pe probleme de subnutriţie. Cântăream, măsuram, notam, transformam, monitorizam, dădeam pastile și făină de soia. Cam fiecare familie avea între 7 și 11 copii, fraţii cei mari crescându-i pe cei mici. Spitalul era cât de cât bine aprovizionat, pentru un sat african, graţie diferitelor organizaţii internaţionale ce se ocupau de medicamente și de alte bunuri necesare.

Una dintre numeroasele probleme ale Africii încă este virusul HIV. Nenumăratele campanii de prevenire par a avea prea puţin rezultatul dorit. Metodele de contracepţie erau gratuite, însă din păcate se pare că doar copiii foloseau prezervativele, pe post de baloane și de mingi.

În zilele în care îl însoţeam pe doctorul Joseph în satele mai îndepărtate, căram o valiză de lemn plină cu medicamente, seruri, bandaje și seringi. Pacienţi erau copiii subnutriţi și femeile care veneau pentru injecţii contraceptive.

Dacă în primele săptămâni îndeplineam doar rolul de asistent-secretar, ulterior am ajuns chiar să stau de vorbă cu mamele copiilor suferinzi. În funcţie de simptome, prescriam tratamentul medicamentos în limba locală, chichewa. A fost destul de simplu: tuse, dificultăţi de respiraţie? Pneumonie! Febră, dureri de cap? Malarie! Atâtea pastile de atâtea ori pe zi, dimineaţa, seara, înainte, după masă...

Toate acestea și multe alte povești le veţi descoperi în cartea Hai-hui prin lumea largă – Jurnalul unui voluntar călător, publicată de curând la Editura Etna.