Probabil în cea mai frumoasă sală de teatru din București, Sala Majestic, de șase ani încoace se joacă un text al lui George Bernard Shaw. Este vorba despre „Armele și omul”, titlu metamorfozat la Odeon în Soldatul de ciocolată, una dintre „piesele plăcute” ale autorului.

Piesa satirizează ideile romantice despre război și eroism, într-un context... european. „Soldatul de ciocolată” despre care scrie autorul irlandez este un elveţian aflat în război cu bulgarii, sub steag sârbesc (gândindu-mă la Caragiale, nu mi-am putut reprima întrebarea „oare ce-o fi căutat elveţianul în Bulgaria?”).

Andrei Șerban, al cărui apetit pentru genul liric este confirmat de nenumăratele montări de gen, s-a hotărât să spună povestea lui Shaw în stilul operei bufe, aducând-o, astfel, mai aproape de o abordare populară. Acest sentiment este amplificat de muzica din „Ernani”, de Verdi, care ne tot împinge spre sentimentul unei reprezentaţii în care teatrul și opereta coexistă în mod subtil. E drept că și povestea a permis asta: intriga are candoare, iar personajele sunt arhetipale.

Între ele regăsim și îndrăgostiţii, și bătrânul ticăit, și cuplul servitorilor, și militarul fanfaron... aproape ca în commedia dell’arte, nu-i așa? Mai apare și un ofiţer rus, ba și o mamă de o moralitate și o intransigenţă etalate, dar care se dovedesc șubrede în faţa argumentelor materiale (doar e Shaw, nu?, unul dintre marii critici ai burgheziei de la sfârșitul secolului XIX).

În acest construct, actorii s-au aliniat în poziţie de drepţi în faţa propunerii regizorului (trimitere fără conotaţii peiorative), într-un spectacol bine „proteinizat”, de o energie redundantă, suport al ideii de exagerare în a etala anumite concepţii ale personajelor. Dar critica este una caldă, spectacolul nu arată cu degetul către eroii săi, ci face ușor cu ochiul către public, parcă spunând „nu sunt mari caractere, dar sunt drăguţi, nu-i așa?”.

În fine, câteva consideraţii despre trupa de actori din seara spectacolului (cu precizarea că aproape toate personajele sunt dublate în distribuţie): Sabrina Iașchevici, fermecătoare și delicată; Antoaneta Zaharia, puternică și plină de vervă; Alina Berzunţeanu, o subretă aproape fără cusur; Gabriel Pintilei, disonant faţă de restul distribuţiei, singurul personaj caracterizat de omenesc; Marius Damian – construcţie scenică la graniţa dintre Puck și Pulcinella; Gelu Niţu – aici chiar avem de-a face cu Pantalone!; Conrad Mericoffer propune un personaj debordant, colorat curajos în tonuri stridente; Dimitrii Bogomaz (Ofiţerul rus), un „Big Brother” slav (Doamne, iartă-mă!). Cu toţii minunat „îmbrăcaţi” de scenografa Anka Lupeș.

Plouă, la final, în sală. Plouă cu bomboane de ciocolată aruncate dinspre scenă, de actori, bomboane culese de spectatori cu bucuria cu care publicul Teatrului Licedei se joacă la finalul spectacolului lui Slava Polunin cu baloane. Pentru că spectacolul pare chemat să ne transforme în copii și să ne ia de pe umeri greutatea zilelor pe care le trăim de câţiva ani încoace. Ca o ploaie de vară în plină iarnă.