Minutele
trec vrăjmaș și împleticit. Știu ce am de scris. Dar nu
știu dacă am să găsesc elocvența necesară. Mai
sunt trei ore. Trei ore până când familia se va duce la ușa lui. I-am
instruit să meargă de ieri la secția de poliție, să
anunțe ce vor să facă. Au discutat și cu administratorul
blocului. Vor sparge ușa. Vor sparge ușa apartamentului, de
îndată ce vine ambulanța pe care o vor chema, împreună cu un
echipaj de la locală. Trebuie să-l ducă la spital. E bolnav,
posibil grav bolnav. Din informațiile pe care le au de la un butic de
vizavi, iese de obicei dimineața, să-și ia o bere la PET și
un pachet de țigări. Dar atât. În ultima vreme, spune
buticărița, e din ce în ce mai buhăit, mai confuz. Lor le
dă mesaje în care le cere bani. Uneori îi înjură. Alteori e doar
incoerent.
Cei
mai mulți au ridicat din umeri. Poliția le-a explicat că ei nu
se bagă decât dacă face scandal. El scandal nu face. Vecinilor, în
schimb, le e frică. Uneori aud zgomote din casă, zi și noapte
pare că mută mobila. De dincolo de ușă, vag, răzbate
un miros greu. Se tem că fie îl găsesc mort într-o zi, fie lasă
gazele deschise. Da, vechea obsesie a românilor cu gazele în fagurele de carton
care e blocul de fabricație sovietică. Frică, frică, dar
unul nu s-ar fi dus să depună o plângere la Secție. Despre ce
să te plângi, de fapt?
Dar
au găsit oarecare înțelegere. O oarecare înțelegere nu
garantează nimic. Bolnavul psihic are parte de multe din partea statului,
dar de înțelegere... mai rar. Nu când vine vorba de securizarea lui. Nu
când vine vorba de recuperarea lui de pe străzi, din garsoniere. Regula e
că nimeni nu se bagă și, surprinzător, atunci când se
bagă, de obicei se lasă doar cu amenzi. Pe care nu le
plătește nimeni.
I-am
sfătuit să spargă ușa. E o chestie aproape filosofică:
unde e polițistul când familia sparge ușa? Ar trebui sau n-ar trebui
să fie prin apropiere? Există risc de suicid? Cu siguranță.
Ordinele poliției spun că mai nou pot interveni dincolo de
ușă când riscul e „iminent”. Am mai scris despre asta. Nimeni nu
pricepe, de fapt, ce înseamnă „iminent”. Nu se aprinde niciun bec de
avarie. Nu există un clopoțel astral. Prins în propriul psihoticism,
nu e ca și cum bolnavul se oprește și spune: „Gata, m-am hotărât,
de acum înainte e iminent că am să fac ceva”. Manualul
polițistului
de proximitate nu cuprinde detalii privind judecata iminenței decât în
privința celor hetero-agresivi. Dar aici pericolul pândește dincolo de
ușă.
Să
sunăm la 112 sau merge și cu ambulanță privată?
Oamenii m-au întrebat. Percepția, mai nou, e că dacă ceva e
„privat”, adică pe bani, tărășenia va fi mai puțin
traumatizantă. Nu e mai puțin traumatizantă. Ba chiar riști
să dai de oameni care habar n-au ce să facă. Or, un incident în
care trebuie să spargi o ușă ca să duci pe cineva la spital
are o componentă legală și orice chestiune cu ramificații
legale trebuie minuțios documentată. Civilizație.
Civilizația, la naiba! Să fim civilizați!
Am
pierdut șirul acestui gen de intervenții. Ca și al tuturor
dăților când am rămas atât, atât de dezamăgit. O
întreagă industrie a adusului omului până la camera de gardă,
doar că, din varii capricii, doctorul nu semnează internarea. Sau un
alt caz în care poliția a venit până la ușă, ușa
fusese deschisă, polițiștii au semnat o amendă contravențională
familiei și-au plecat. Cum că „de ce ați spart ușa”? Sau a
venit ambulanța, doar că ambulanța era doar un mijloc de
transport, nu avea elemente de contenționare, deci degeaba a venit. Trăiești,
înveți. Când sunați la 112, specificați că vreți
ambulanță cu medic, targă cu contenționare și echipaj
de poliție. Și, orice îndoială aveți, oricât de dureros e,
nu vă opriți. Sub nicio formă nu vă opriți. Da, asta e
țara. Da, ăștia sunt oamenii. Dar nu facem ce facem pentru
țară sau pentru oameni. O facem pentru el. Pentru că alternativa
e intolerabilă. În ritmul ăsta va muri.
Statului
nu-i pasă dacă pacientul psihiatric scufundat în propria-i
boală, alienat, dar (încă) nonviolent, trăiește sau moare.
Nu-i pasă dacă-și ia tratamentul. Singurul mijloc de
obligativitate îl are dacă este fie instituționalizat, condamnat de o
instanță sau pus sub tutelă/curatelă. Asistența
comunitară e praf pe mobilă. Și rețetele nu tratează
oameni. Idem biletele de externare sau scrisorile medicale. Da, sunt acolo,
familia le are. Dar nu le poate folosi. Avem o prevedere care spune că, de
drept, documentele medicale aparțin pacientului și numai pacientului.
Fără acordul lui semnat, prin care desemnează alt membru al
familiei, nimeni nu le poate folosi. Aceeași lege, romantică în felul
ei, spune că internarea involuntară se impune după ce orice alt
mijloc de intervenție medicală a fost epuizat. Sună într-un fel.
Pricepe cineva că unii suferinzi mintal nu au luciditate încât să-și
vadă boala, să-și accepte condiția, să fie într-o
poziție oarecare de-a colabora?
Durerea
mea de cap îmi spune că ar trebui să fie mult mai simplu. Un algoritm
desemnat prin care tulburarea comportamentului, adicția, dezorganizarea
mintală, pauperismul, izolarea socială să fie criterii care
să permită intervenția „dincolo de ușă”. Sunt atâtea
chichițe legale. Oare merită ordonanță
președințială? Timpii legali durează. Punerea sub
interdicție e treaba spitalului, instituirea tutelei/curatelei e altă
gâscă în altă traistă. Și uite-așa te plimbă
statul pe la uși, prin tribunale, prin calvarul hârtiilor.
Demult am fost pe teren la o atare acțiune. Era o persoană vârstnică, se închisese de o lună în casă. Când am intrat, cu fiica lui, cu poliție, ambulanță etc., au țâșnit, ca dintr-un coșmar, vreo 15 pisici jigărite. În bucătărie colcăiau viermi, muște, gândaci. Mâncarea putrezită căpătase tentele verzui ale mucegaiului care ne va cuprinde, odată, pe toți. Fecalele tapetau linoleumul. În sufragerie, draperiile erau trase. Dormitoarele erau pline cu haine împrăștiate. Și în baie, căzută, o carcasă vestigială, cândva un om, țipa. Icnea. Urla la noi că am venit să-i omorâm mâțele. N-am să uit niciodată. Și ei se aleg cu o amintire pe care nu o vor putea uita. Noi, niciunul dintre noi, nu uităm niciodată. Doar ei suferă de perpetuă amnezie. Ei, păzitorii țarcului numit România.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe