Victoria
În toată istoria lumii o astfel de zi nu mai existase. D. A.
Henderson muncise 12 ani pentru a atinge un obiectiv ce păruse palpabil de la
prima vaccinare. Edward Jenner, cel care a făcut prima vaccinare la 14 mai
1796, și-a permis să viseze la eradicarea variolei. Sute de ani și miliarde de
doze de vaccin mai târziu, variola era la ultima suflare, dar D. A. Henderson
i-a aplicat lovitura finală.
La 8 mai 1980, Adunarea mondială a sănătății a declarat variola
eradicată. Încununarea unor programe care au fost subfinanțate, criticate și
chiar considerate irealizabile. Dar variola, îngerul morții, zeul răzbunării și
ucigașul a sute de milioane de oameni rămăsese acum o amintire. O poveste ce
trebuia spusă doar pentru a nu fi uitată. Știința medicală repurtase cea mai
mare victorie asupra unei boli, o victorie încă nerepetată. Variola era
eradicată și niciun părinte sau copil nu mai trebuia să se teamă de ea.
Dar triumful nu avea să dureze prea mult. În ciuda zdrobitoarei
victorii, vaccinarea urma să primească o nouă lovitură.
Atacul
În Statele Unite, la 19 aprilie 1982, WBC-TV a difuzat un
documentar numit „DPT – Vaccine Roulette“, prezentat de Lea Thompson. În
el, copii și adolescenți cu diverse probleme neurologice erau numiți „victime“
ale vaccinului diftero-tetanic-pertussis. Documentarul a cauzat reverberații
care încă se simt. Imediat după difuzare, părinți din toate colțurile SUA își
sunau medicii pentru a raporta o lista exhaustivă de probleme de sănătate,
toate cauzate de vaccin. Unii dintre părinții au format o organizație ce avea
să devină cea mai puternică voce a ideilor antivaccinismului, de la Lora Little
încoace.
Rând pe rând, părinții începeau să dea în judecată companiile
farmaceutice. Și cererile de despăgubiri creșteau exponențial, de la 25 de
milioane de dolari în 1981, la 3,2 de miliarde în 1984. Prin urmare, companiile
farmaceutice au început să închidă producția de vaccin – situația nu mai era
sustenabilă. În 1982, prețul unui vaccin DTP era de 12 cenți per doză. În 1983,
crescuse la 2,30 dolari, iar în 1984 la 2,80 dolari. În 1985, despăgubirile
plătite depășeau de trei ori valoarea vânzărilor.
Din șase companii producătoare de vaccin DTP în 1960, în 1984 pe
piața americană a rămas una singură: Lederle. Aceasta a fost dată în judecată
într-un caz de apariție a mielitei transversale la un sugar. Nu exista vreo
dovadă științifică de cauzalitate (nici acum nu există), dar, când despăgubirea
a fost stabilită la 1,13 milioane de dolari, compania Lederle a anunțat
Academia americană de pediatrie că va opri producția vaccinului DTP. Nu pentru
că ar fi dat faliment, ci pentru că era evident că nu exista boală care să nu
fie pusă pe seama vaccinului DTP, indiferent de calitatea dovezilor
științifice. Astfel, lanțul despăgubirilor nu s-ar fi oprit niciodată.
Producătorii celorlalte vaccinuri se împuținau și ei, supuși
acelorași riscuri. Astfel că, în 1986, Congresul american a votat National
Childhood Vaccine Injury Act, care a reușit trei lucruri: a eliminat
bătălia juridică dusă de părinți și costurile asociate, a protejat companiile
farmaceutice de litigii costisitoare și a încurajat producătorii să cerceteze
noi vaccinuri. Deși criticabilă, pentru că presupune automat că anumite
afecțiuni sunt cauzate de vaccinuri, legislația a salvat vaccinarea în SUA. De
asemenea, a creat un sistem de informare a publicului asupra siguranței
vaccinării, deschizând baza de date VAERS. Consecința pozitivă a legislației
însă este că există un fond de despăgubiri pentru cazul în care un efect
secundar al vaccinării este considerat valid. Despăgubirile fac viața mai
ușoară acelor cazuri cu efecte secundare permanente, iar companiile
farmaceutice pot continua să producă vaccinuri fără să-și asume riscuri
financiare enorme.
Scenariul
Surprinzător însă, asocierea dintre DTP și presupusele efecte
secundare grave nu a început cu „DPT – Vaccine Roulette“ la nivel
global, ci în Marea Britanie, cu un studiu realizat de John Wilson. Acesta a
declarat în 1974, la o conferință organizată de Societatea regală de medicină,
că „între ianuarie 1961 și decembrie 1972, aproximativ 50 de copii au fost
aduși la Spitalul pentru copii din Londra din cauza unei probleme neurologice
considerate a fi asociată cu vaccinul DTP”. Dintre cei 50, conform lui John
Wilson, 22 au devenit epileptici sau/și cu probleme mentale. Apariția lui John
Wilson într-o ediție a emisiunii televizate „This week“ a cauzat însă și
mai multă îngrijorare decât conferința. De data asta se adresa nu câtorva
colegi, ci unor milioane de oameni, cu mesajul că vaccinul DTP poate cauza
complicații ireversibile. Presa a explodat, medicii au început să ia atitudine
împotriva vaccinului. John Wilson era un om de știință și medic respectat și
lucra într-un spital cu renume. Statisticieni și epidemiologi susțineau chiar abandonarea
vaccinului.
Scenariul era deja cunoscut celor care lucrau în sănătatea
publică. Acoperirea vaccinală cu vaccinul DTP a scăzut dramatic în perioada
1975–1978. Drept consecință, peste o sută de mii de copii s-au îmbolnăvit de
tuse convulsivă, cinci mii au fost spitalizați, două sute cu pneumonii severe,
optzeci cu convulsii. Au murit 36. A fost cea mai gravă epidemie din istoria
recentă a Marii Britanii.
În Japonia, vaccinul a fost suspendat o perioadă, iar numărul de
spitalizări și decese cauzate de tusea convulsivă s-a triplat. Dar în Marea
Britanie cifrele reale erau chiar mai mari decât cele raportate. Mulți medici
deciseseră să nu recomande vaccinul DTP părinților. Copilul murea însă de tuse
convulsivă, așa că medicii raportau decesul ca fiind cauzat de alte boli
respiratorii sau chiar sindromul morții subite a sugarului. Numărul real al
deceselor trecea de 600.
Responsabilii cu sănătatea publică au cerut un studiu care să
încerce să elucideze dacă exista o legătură între problemele neurologice și
vaccinul DTP și l-au ales pe David Miller, care s-a dedicat sarcinii cu atenție
deosebită. Între 1976 și 1979, Miller a cules date despre toate problemele
neurologice raportate în sistemul medical britanic și apoi a calculat o
asociere statistic semnificativă între administrarea vaccinului DTP și o
problemă neurologică cronică. Riscul calculat era de aproximativ un caz la o
sută de mii de copii.
Procesul
După numeroase alte studii, concluzia lui David Miller nu mai
părea să fie la fel de solidă. O cercetare din 1983 a comparat vaccinul DT
(diftero-tetanic) cu cel DTP în vaccinarea a 134.700 de copii și nu a reușit să
găsească vreo asociere. În 1988, în Danemarca s-a studiat vârsta de apariție a
problemelor neurologice și nu s-au găsit date concrete, în ciuda faptului ca
țara scandinavă schimbase vârsta de administrare a vaccinului. Tot în 1988,
cercetători din SUA au verificat fișele medicale a 35.000 de copii și tot nu au
găsit vreo asociere a vaccinului DTP cu eventuale efecte secundare. Alte studii
independente din 1991, 1994, 1995 și 2001 au infirmat concluziile lui Miller.
În cadrul unui proces legat de vaccinul DTP (Loveday vs. Renton
și Wellcome Foundation, 1988), considerat „caz-școală“ pentru neglijența
medicală, studiul Miller s-a transformat din cel mai puternic argument
împotriva vaccinării într-o adevărată rușine. Miller primise 241 de cazuri de
handicap mental după o boală; dintre acestea, șapte aveau boala asociată cu
vaccinarea. Din păcate, Miller și colegii greșiseră dramatic la clasificarea
cazurilor. Fișele medicale explicau că trei bolnavi avuseseră o infecție
virală, unul suferea de sindrom Reye și alți trei copii incluși în studiu ca
având retard mental erau complet sănătoși. Asocierea dispăruse, acuzația era
falsă și dovezile erau clare.
Mulți ani mai târziu, copiii prezentați în „DPT – Vaccine
Roulette“ au primit și diagnosticul corect: o anomalie genetică în gena
SCN1A, adică sindrom Dravet. Dar nimeni nu a mai făcut vreun documentar privind
această descoperire.
Repetiția
La zece ani după încheierea procesului Loveday vs. Renton,
Andrew Wakefield, un gastroenterolog de la Royal Free Hospital din Londra, a
publicat un studiu care avea să declanșeze o adevărată furtună mediatică și,
totodată, să fie responsabil pentru decesele a mii de copii din toată lumea.
Este studiul care a repornit mișcarea contemporană antivaccinare.
Andrew Wakefield era foarte atașat de ideea că virusul rujeolic
produce boală Crohn. A publicat două studii în care sugera o asociere, însă
dovezile nu au fost în niciun caz foarte puternice, putând fi cel mult numite
dovezi preliminare. În unele cazuri, printre posibilele cauze era suspectată și
vaccinarea. Wakefield nu s-a oprit cu această speculație. În 1998, a publicat
un nou studiu, de această dată în reputatul jurnal Lancet, în care
sugera că vaccinul ROR este un potențial risc pentru „enterocolită autistică“,
o combinație (inventată de el) între sindromul Crohn și autism. La conferința
de presă de la publicarea studiului, Wakefield a făcut afirmația ce avea să-l
urmărească tot restul vieții: că vaccinul ROR este probabil responsabil de
enterocolita autistică.
Frauda
Dar existau multiple motive pentru care Wakefield a publicat
acest studiu și pentru care a insistat în comunicarea către presă că vaccinul
ROR ar cauza autism. Britanicul fusese plătit cu sute de mii de lire de
companii de avocatură care voiau să dea în judecată companiile farmaceutice și
aveau nevoie de dovezi. Apoi, Wakefield avea patente pe o formă de vaccin
monovalent împotriva rujeolei, urmând să profite de pe urma panicii generate
chiar de el. Royal Free Hospital și Wakefield au depus patente pentru o metodă
de a trata sindromul Crohn și autismul cu niște extracte obținute din sângele
unor capre însărcinate.
Ridicolul cercetării lui Wakefield a fost întărit de faptul că
metoda folosită pentru a detecta virusul rujeolic în intestinul copiilor era
complet validă, dar la niciunul din copii incluși în studiu nu a fost
identificat virusul. Unul dintre semnatarii lucrării originale (tocmai
laborantul) le-a declarat reporterilor: „Metodele de investigație folosite au
fost brutale, de la teste de sânge la puncții lombare, acestea fiind extrem de
invazive și dureroase“. Dar asta nu a contat, ideologia era mai importantă.
Când investigația asupra cercetării a fost pusă cap la cap, a
devenit una dintre cele mai de impact fraude din istoria științei. Nu doar a
cauzat și continuă să cauzeze îmbolnăvirea și decesul a mii de copii anual, dar
reacția publicului a generat cheltuieli de milioane de dolari în încercarea de
a face cât mai clar cu putință că nu există o asociere între vaccinare și
autism. De asemenea, a irosit timpul și banii părinților cu copii autiști,
lăsându-i pradă șarlatanilor care le vând kituri de „detoxificare a vaccinurilor“.
Complet contraintuitiv, frauda lui Wakefield a făcut chiar și
cercetarea asupra siguranței vaccinurilor dificilă și nedorită, pentru că
niciun cercetător nu vrea să devină „noul Wakefield“.
Andrew Wakefield, omul care a inventat asocierea ROR–autism, a
devenit un paria, un personaj fără scrupule, dornic de atenție și validare, dar
incapabil să distingă între știință și minciunile pe care le promovează. În
2016, tot el a încercat să promoveze, într-un documentar pe care l-a regizat,
aceeași idee falsă de acum 18 ani. În ciuda sutelor de studii care explică
lipsa de legătură dintre autism și orice fel de vaccinare, Wakefield continuă
să promoveze aceeași ipoteză dovedită falsă.
Epilog
Acum exact 220 de ani, Edward Jenner efectua primul vaccin. Un
act care urma să devină apoi simbolul medicinii preventive, al puterii
ingeniozității umane în lupta perpetuă cu bolile.
Odată cu primul vaccin, s-a născut și mișcarea antivaccinare. O
mișcare a cărei singură reușită este sabotarea medicinii, lăsând copiii mai
ales, dar și adulții, să plătească prețul. De multe ori chiar cu viața.
Ideea lui Jenner a salvat, de-a lungul istoriei, miliarde de
vieți, a contribuit decisiv la calitatea vieții umane și a permis părinților să
spere că își vor vedea copiii mari și chiar să viseze la nepoți.
Oponenții lui Jenner au făcut propagandă unor idei false, au
lăsat milioane de copii să se îmbolnăvească și au făcut ca mulți părinți să
ajungă să facă cel mai înfiorător lucru din viața lor: să-și îngroape copii.
Oare care dintre aceste idei merită să fie sărbătorită?
