Sărbătorile de Paște le-am petrecut la Roman. A fost prima oară în viaţa mea când, în ziua de naștere și cea a numelui (a prenumelui, Georgian), m-am aflat în locul în care am fost adus pe lume și, mai ales, alături de tatăl meu. Am poposit minute bune în faţa spitalului în care mama, care a trecut de mult în altă lume, m-a invitat să pășesc pe scena vieţii. I-am aprins o candelă la mormânt și mi-am promis că voi scrie despre chinurile prin care a fost nevoită să treacă, până a ajuns, la 38 de ani, sub o lespede de piatră.

În cimitir am asistat, cu interes, la o slujbă oficiată de un preot al comunităţii lipovene. M-am simţit parte a acelui grup de oameni care, chiar dacă glăsuiau în altă limbă și pe alte tonuri, m-au făcut să mă simt un mădular al aceluiași trup.

Preocupări diverse

Într-una dintre seri am rugat-o pe Ana, soţia tatălui meu, să mă înveţe să fac turte cu seminţe pe plită. Un moment din strădania mea de a deprinde tehnica meleșteului a fost surprins de Victor, tatăl meu. Imaginea am împărtășit-o cu prietenii virtuali. M-a surprins un comentariu, scris de doctorul Roșculeţ, un medic tecucean de care mă leagă multe amintiri spitalicești: „Frumos... că ai și alte preocupări”.

Majoritatea postărilor, pe reţelele de socializare, dau seama de activităţile mele profesionale, de ce observ în jurul meu și, poate, mai puţin din viaţa domestică. Anii din urmă scriam și vorbeam despre necesitatea „umanizării brandului” în sistemul sanitar, dar, chiar dacă eu consider că am scris mult despre viaţa mea personală, lumea încă mă vede doar din incidenţa iatroistoriografului, a generatorului de evenimente culturale ori a publicistului.

Nefamiliarul de acasă

Amuzantă, ca să nu folosesc un alt cuvânt, a fost întâmplarea la care m-am trezit martor, pe când activam în București. Unul dintre medicii cu faimă m-a invitat la masă. Își dorea să-l descopăr și altfel, sau așa a vrut să pară, încât m-a uimit când a propus să-l însoţesc în bucătăria vilei sale. Soţia nu era în ţară, iar femeii care îi ajuta cu cele ale casei i se oferise o zi liberă.

Eram doar noi doi în imensa bucătărie. Totul a început și s-a sfârșit cu o cafea. Mă rog, cu intenţia sa de a pregăti o cafea pentru mine. S-a învârtit nervos preţ de câteva minute deschizând sertare, vânturând toate poliţele, trăgând și împingând fiecare compartiment culisant din încăpere. Eforturile sale au sfârșit prin apelarea doamnei sale care, ca să-i sporească și mai mult frustrarea... se afla, pesemne, într-o zonă a lumii fără semnal sau, pur și simplu, își dorea să savureze ceea ce trăia fără a fi întreruptă de sunetul dispozitivului din poșetă.

Felicitările, masa și dansul le-am trăit la un restaurant. Domnul doctor nu a mai rezistat în casa-i nefamiliară și a gonit spre un loc mai apropiat pentru sine. Masa s-a împovărat cât pentru un grup frumușel de mușterii, dar nu a mai contat, pentru că astfel l-am simţit că i s-a ușurat sufletul.

De tot felul

N-am avut deloc înţelegere pentru studentele mediciniste care își aruncă tampoanele folosite pe geamul căminului ori pe acelea care răstoarnă resturile alimentare în chiuveta băii comune. Mi-a povestit șoferul care m-a adus la Roman de o întâmplare haioasă, zic eu, dar lui sigur nu i s-a părut așa, despre o femeie cu care se întâlnise și pe care o plăcea. Când au trecut de zbenguielile de început, a descoperit că respectiva își arunca cu apă pe trup și își schimba lenjeria doar în caz de urgenţă intimă.

Am multe povești cu „prinţese” de pripas. Care vor să pară rafinate, însă, în spatele cortinei sunt încărcate de lip. Fosta mea soacră, o doamnă texană, cu multe mexicance prin casă și prin curte, nu pregeta să se implice în treburile casei. Lucra cot la cot cu femeile care o ajutau în gospodărie și m-a surprins cum a făcut să lucească apartamentul pe care l-am închiriat în Iași și în care urma să locuiesc cu fiica ei câteva luni.

Mi-au rămas în minte vorbele admirative pe care mi le-a spus bunul meu prieten, profesorul de chirurgie vasculară dr. Radu Popa: „Richard, de când te știu ai făcut faţă oricărui mediu. Ai ceva care te va face mereu să înaintezi. Alţii, dacă ar fi trecut prin câte ai trecut tu, ar fi murit sigur de foame!”. Poate că sunt vorbe prea mari, dar mereu am încercat să evoluez, în ciuda greutăţilor vieţii, să fiu curios și să nu dispreţuiesc nicio meserie. Viaţa te distribuie câteodată în roluri pe care nu ţi le dorești, și, ca atare, un antrenament anterior e mai mult decât necesar.

De același autor