Obligația de plată clawback se duce pe prognoză, încet și sigur, către 30% până la sfârșitul lui 2018, asta însemnând că o fabrică de medicamente (subsidiară) din România plătește 30% impozit pe cifra de afaceri și 16% pe profit. Efectul este vizibil în toată splendoarea lui: au dispărut în ultimii cinci ani peste 2.000 de medicamente ieftine, producția internă a scăzut de la o pondere de 40% la sub 25% în mai puțin de opt ani, nicio investiție în greenfield și un deficit comercial pe segment de aproape 2,5 miliarde de euro. Disperate, cu mâna întinsă, autoritățile umblă să găsească prin import pe nevoi speciale medicamentele dispărute – le vor procura, bineînțeles, dar la prețuri mult mai mari și, așa cum s-a văzut, scutite de clawback.
Privind retrospectiv spre evoluția pieței, putem afirma, după aproape zece ani, că taxa clawback a creat niște distorsiuni ireversible, cu efecte chiar mai convenabile decât și-au imaginat cei care își doresc ca fabricile de medicamente din România să se închidă: dispar medicamentele ieftine și sunt înlocuite de aceleași variante sau de variațiuni pe aceeași temă mult mai scumpe. La fiecare ciclu, lațul se strânge, iar medicamentele mai scumpe exercită un efect de clawback și mai mare asupra medicamentelor ieftine. Portofoliile producătorilor de medicamente din țară, care fac obiectul taxei clawback, au rentabilitate negativă. Aceștia supraviețuiesc pentru că fabrică sub contract medicamente care nu fac obiectul taxei (OTC-uri) sau pentru că exportă. Concomitent, costurile de producție în fabricile de medicamente cresc din cauza utilităților (20%), salariilor (15%) și implementării FMD și GDPR (12,5%).
Propunerile de clawback diferențiat sau zero pentru medicamentele ieftine aflate pe masa autorităților de peste patru ani nu au trecut nici acum. Dar nu pentru că nu au vrut guverne sau miniștri, ci pentru că funcționari din eșalonul doi și trei din Ministerul Sănătății și CNAS, cot la cot cu avocați, consultanți și lobby-iști, au reușit să-i convingă să mențină statu-quoul. Adică, finalmente, să fie complici la folosirea în continuare a taxei clawback ca un mecanism subtil de a respinge din piață medicamentele ieftine. Singura instituție a statului care, deloc surprinzător, a sesizat distorsiunile din piața liberă și posibilele consecințe pe termen lung și a dat soluții este Consiliul Concurenței, dar raportul din 2015 nu a generat nicio modificare legislativă.
Încerc de patru ani să conving autoritățile să desemneze industria farmaceutică de manufactură ca industrie strategică de interes național, pentru a feri pacienții, sistemul sanitar și economia României de ce e mai rău. Și, într-o bună zi, am să reușesc.
