Spitalele militare diferă de cele civile nu
numai prin beneficiarii prioritari, ci şi prin regulamente de organizare
proprii adaptate, prin modele şi misiuni adecvate în timp de pace şi de război
– spitale mobile de campanie cu profil dominant chirurgical şi de urgenţă de război
ş.a.; chiar spitalele cu sediu fix în timpul operaţiunilor militare îşi
modelează profilul în funcţie de necesităţi şi solicitări, ceea ce presupune
alte însuşiri importante – supleţe şi viteză de organizare adaptată, potenţial
de modulare.
Precursorii actualelor spitale militare (în
prezent mai puţine pe cuprinsul ţării, ca urmare a scăderii efectivelor
militare şi a reducerii numărului de paturi, impuse de reformele actuale) se
numeau lazarete, denumire având două înţelesuri: de loc izolat, acesta
corespunzând spitalelor militare de mai târziu, şi, respectiv, de contaminare,
care corespundea (parţial) unităţilor profilate pe boli contagioase, fiind
frecvente în epocă greu stăpânitele epidemii. Spitalele civile au avut ca strămoşi
bolniţele.
La 13 septembrie 1831, dată la care
pompierii duceau o luptă eroică în Dealul Spirii, sub comanda căpitanului Pavel
Zăgănescu, împotriva a 5.000 de turci, domnitorul ţării l-a însărcinat pe şeful
oştirii, spătarul Alexandru Ghica, să organizeze de urgenţă „Spitalul pentru
oastea pământească“. Şeful acesteia se conformează şi îi dă doctorului Johann
Georg Andreas von Grünau (1784–1857) misiunea să întocmească proiectul spitalului ostăşesc, prima instituţie de
acest fel din ţară. Este data oficială de naştere a Spitalului Militar. Sediul
a ceea ce avea să se numească, pentru început, „Lazaretul Regimentului 1“, se
afla în cadrul Mânăstirii „Mihai Vodă“. Primul şef al noii instituţii este
medicul Georg Johann Andreas von Grünau, colonel-doctor ce asigură conducerea
între 1831 şi 1837. Medicul german absolvise medicina la Göttingen şi apoi se
stabilise în ţara Românească. A fost primul organizator al serviciului medical
militar, cu o contribuţie importantă, mai puţin cunoscută, la începuturile învăţământului
medical militar din ţara Românească. Organizând pregătirea profesională a
primilor ostaşi sanitari şi a felcerilor, instruiţi de el în lazaretele oştirii,
a anticipat demersurile lui Carol Davila. A colaborat cu alţi medici celebri ai
vremii – Constantin Caracaş şi Nicolae Kretzulescu. Tot el a introdus un
regulament al serviciului interior al spitalului ostăşesc de la „Mihai Vodă“.
În acea perioadă erau activi primii medici
cu diplomă ai oştirii, în Muntenia: Alcibiade Tavernier, Petre Ferrari, Ignat
Navarra, Ştefan Episcopescu şi chirurgii Carol Vasarhely şi Alexandru Leding.
Un alt medic străin, vienezul Johan Nepomuk Mayer, care se instalase în Bucureşti
la 1832, avea să joace un rol deosebit în viaţa medicală militară valahă, aşa
cum în Moldova o făcea Jacob Czihac, colonel-doctor venit din Cehia şi stabilit
în Moldova, care a organizat serviciul sanitar militar din acest principat.
Mayer devine şef al serviciului sanitar al oştirii din Muntenia; este medic ştab
doctor, inspector al doctorilor şi al spitalelor militare. El conduce spitalul
între 1838 şi 1850.
În martie 1853, vine în ţară Carol Davila,
pe care domnitorul Barbu Bibescu îl numeşte oberştab doctor şi medic şef al oştirii
şi al Spitalului Militar. Generalul de divizie dr. Carol Davila va fi cel de-al
cincilea şi cel mai „longeviv“ comandat al acestui aşezământ, în perioada
1853–1882, dar şi reformatorul acestui sistem. Cu el începe o nouă etapă,
reformatoare nu numai a Spitalului Militar Central, ci şi a celorlalte servicii
sanitare ale oştirii. Eforturile sale se vor îndrepta în direcţia modernizării şi
optimizării şi în cea a formării cadrelor pentru asistenţa sanitară a armatei
(perioada 1853–1884), când înfiinţează „Şcoala de mică chirurgie“, devenită
apoi „Şcoala naţională de medicină şi farmacie“.
În planul organizării, în 1858, introduce
primul regulament al serviciului interior al Spitalului Militar din Bucureşti,
separând serviciile în două diviziuni – medicală şi chirurgicală – şi creând şi
o bază clinică de practică şi învăţământ sanitar militar. Concomitent,
intervine la prinţul Barbu Ştirbey pentru a susţine elaborarea planurilor de
proiectare şi construcţie ale unui nou local, misiune în care se implică şi
caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica.
Din 1859 până în 1883, spitalul funcţionează
într-un local din strada Ştirbei Vodă, actuala clădire a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie (fostă cazarmă şi sediu al comandamentului infanterie şi tancuri).
În 1883, Ministerul de Război achiziţionează cu 1.370.000 de lei suprafaţa de
828 m2 de teren lângă Gara de Nord, vecinătate
favorabilă transportului vagoanelor cu răniţi, aşa cum s-a întâmplat, de fapt,
în ambele războaie mondiale. Unii susţin că pe aceste locuri ar fi existat o
vie a boierilor Goleşti, alţii că terenul ar fi aparţinut farmacistului
Witting. De la finele anului 1859, spitalul armatei se numeşte Spitalul Militar Central. Ulterior, a
primit numele „Regina Elisabeta“, iar în 1996 numele unităţii era: Spitalul
Clinic Militar Central. Astăzi, întru cinstirea memoriei celui ce a aşezat
piatra de temelie a învăţământului civil şi militar românesc şi a organizat
sistemul sanitar pe bazele moderne ale epocii, instituţia se numeşte: Spitalul Universitar de Urgenţă Militar
Central „Dr. Carol Davila“.
Structura în două diviziuni – medicală şi
chirurgicală – a fost urmată de o alta, în trei secţiuni: boli interne, mixtă,
boli venerice, pentru ca, în 1861, să aibă loc o altă reorganizare în direcţia
modernizării, structura nouă incluzând: divizia I medicală, condusă de dr. I.
Theodory, divizia a II-a medicală, încredinţată dr. Sziteos, divizia a III-a
venerice, condusă de dr. E. Severin, divizia a IV-a chirurgie, condusă de dr.
A. Fotino, divizia a V-a mixtă, condusă de dr. Vlădescu, şi farmacia, condusă
de farmacistul Prujinschi. În 1862, se adaugă o nouă secţie medicală, iar în
1880, Carol Davila reorganizează spitalul în patru secţii – două medicale, una
chirurgicală, una de boli venerice, în concordanţă cu solicitările morbidităţii.
Deşi avea multiple misiuni, dr. Carol
Davila, şeful spitalului, îşi începea serviciul la ora 7, prin „raportul de
dimineaţă“, la care participau toţi medicii din garnizoană. Urmărea cu atenţie
desfăşurarea activităţii de formare pe care o iniţiase, a Centrului de instrucţie
şi aplicaţie – pepinieră a viitorilor medici şi farmacişti militari. Cadrele
medicale formate la şcoala sa sunt trimise, din 1861, la perfecţionare la
Montpellier şi Paris.
Nevoia de modernizare şi diversificare
continuă şi, din 1875, se iau măsuri de ridicare a unui nou local, mai
corespunzător cerinţelor. Între 1883 şi 1889, se realizează o nouă construcţie
pavilionară, modelul fiind foarte răspândit în epocă, inclusiv în cazul
spitalelor civile.
Se cunoaşte mai puţin implicarea celuilalt
mare medic al vremii, Nicolae Kretzulescu, în medicina militară, în special
prin amenajarea unui spital militar în conacul său de la Leordeni, Argeş, care
s-a angajat în asistenţa medicală a oştirii în perioada Războiului de
Independenţă.
La denumirea de Spital Militar Central s-a
adăugat, după război, şi „Regina Elisabeta“, ca o recunoaştere a modului în
care se implicase regina în ajutorarea răniţilor. Grija familiei regale pentru
viaţa răniţilor şi bolnavilor din armată avea să primească o nouă recunoaştere,
prin apariţia unui nou pavilion, în 1929, denumit „Domniţa Ileana“. Spitalul
devine bază de învăţământ pentru elevele Şcolii de Cruce Roşie.
În 1915, se înfiinţează sanatoriul militar
„Elena Eraclide“, destinat iniţial ofiţerilor, situat în apropierea Spitalului
Militar şi în administraţia acestuia, în Calea Plevnei nr. 162, baza compusă
din şase imobile fiind donată de Elena Eraclide. Noua unitate avea o capacitate
de 100 de paturi şi servicii de chirurgie, medicală, genito-urinare,
stomatologie. Pe timpul Primului Război Mondial, sanatoriul devine Spitalul Z.
I. (zonă interioară), pentru ca, din 1919, să revină la activitatea iniţială şi,
pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, redevine spital de zonă interioară;
în februarie 1949, sanatoriul îşi încetează activitatea.
Clădirilor datând din 1889 (şapte pavilioane
găzduind zece servicii) li se adaugă altele după 1979, de data aceasta construcţii
moderne de tip monobloc. În Casa Oştirii din strada Cobălcescu îşi deschide
activitatea Policlinica Ministerului Forţelor Armate.
O evocare a istoriei marelui spital nu se
poate face fără a aminti marile personalităţi ale medicinii militare şi nu
numai, care s-au format şi s-au afirmat în acest templu al sănătăţii
militarilor, creatori de şcoală, cercetători, dascăli pentru atâtea generaţii.
Dintr-o lungă listă, îi amintim pe:
Athanase Demosthen, Zaharia Petrescu, Ioan Vercescu, Mihai Butoianu, Constantin
Zamfir, Bogdan Marinescu (internist), Gheorghe Niculescu, Traian Oancea, Iuliu
Şuteu, Eugeniu Mareş, Gheorghe Costăchescu, Gheorghe Stănicioiu, Dimitrie
Noica, Gheorghe Găitan (neurolog specializat la Paris şi om de cultură cu
preocupări literare, de filosofie, artist plastic – sculptor şi pictor),
Scarlat Longhin, Mircea Olteanu – repere profesionale şi morale ale medicinii
militare. Cu riscul unor inerente omisiuni, amintim şi contemporani: Vasile
Cândea, Victor Voicu, Dumitru Constantin Dulcan, Dan Mischianu, farmacist
Seneca Berghianu ş.a., care au scris şi ei pagini în glorioasa istorie a
acestui spital şi a medicinii militare.
Spitalul are în prezent în structură opt
clinici universitare ale UMF „Carol Davila“ – otorinolaringologie,
oftalmologie, medicină internă şi gastroenterologie, ortopedie, urologie,
ginecologie, imagistică medicală, medicină nucleară, implantologie; la acestea
se adaugă serviciul de urgenţă şi ambulatoriul. Este organizat ca unitate-pilon
pentru situaţii de criză şi război, având un rol esenţial în acordarea asistenţei
medicale specializate pentru cadrele militare rănite sau politraumatizate,
întoarse din teatrele de operaţiuni. Este racordat la sistemele de protecţie
civilă euroatlantice. În plan naţional, există programe destinate ridicării
graduale a capacităţii de reacţie în situaţii de criză şi dezastru.
Spitalul derulează, în prezent, 21 de
proiecte de cercetare-dezvoltare. Segmentele de învăţământ şi cercetare dispun
de 32 de cadre didactice – trei profesori, trei conferenţiari, şase lectori şi
20 de asistenţi universitari. Activitatea de cercetare este slujită de nouă
cercetători ştiinţifici, care efectuează un număr important de studii clinice
de fază II, III, IV, naţionale şi internaţionale. Pentru realizarea
proiectelor, spitalul are contracte cu parteneri de prestigiu – UMF „Carol
Davila“, Institutul Naţional de Fizică şi Inginerie „Horia Hulubei“, Agenţia
Spaţială Română, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul
Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale „Victor Babeş“, Institutul Oncologic „Al.
Trestioreanu“, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie-Imunologie
„Cantacuzino“, Universitatea Politehnica Bucureşti etc.
O istorie şi o activitate atât de bogate se
impun a fi reflectate corespunzător în mărturii, abundente în sediul instituţiei,
unde pot fi văzute busturi ale unor personalităţi, plăci aniversare, lista cu
numele comandanţilor de-a lungul vremii săpate în marmură, eponime şi
patronime.
Cel mai celebru monument istoric şi de artă
este bustul generalului doctor Carol Davila, realizat de marele Brâncuşi, în
1903, şi aşezat, prin străduinţa ofiţerilor, în incinta spitalului în 1912.
Originalul se află peste drum, la Muzeul Militar, unde beneficiază de mult mai
mulţi vizitatori, fiind şi protejat de intemperii şi de patina timpului, în
curtea spitalului aflându-se o copie impecabil realizată.
Documentarea
acestui material s-a făcut folosind şi următoarele surse: „Oameni şi fapte din
Istoria Medicinii Militare Române“ (coordonator: gen. de brigadă dr. Mircea
Diaconescu, Editura Pro Transilvania, 2005) şi „Spitalul Militar Central:
istorie, destine“ (de gen. de brigadă prof. dr. Dan Mischianu, în caietul
tematic „Zilele Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central «Dr. Carol
Davila» 2011“).