Istoria bogată şi activitatea de vârf sunt fericit reflectate în cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“ Bucureşti. Continuând seria În căutarea istoriei medicinii prin spitale, dl dr. Constantin Bogdan parcurge trecutul glorios al unităţii-fanion a medicinii militare din ţara noastră.

 "> Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“ Bucureşti - Viața Medicală
OPINII

Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“ Bucureşti

de Dr. Constantin BOGDAN - sept. 7 2012
Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“ Bucureşti

Istoria bogată şi activitatea de vârf sunt fericit reflectate în cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“ Bucureşti. Continuând seria În căutarea istoriei medicinii prin spitale, dl dr. Constantin Bogdan parcurge trecutul glorios al unităţii-fanion a medicinii militare din ţara noastră.

 

   Spitalele militare diferă de cele civile nu numai prin beneficiarii prioritari, ci şi prin regulamente de organizare proprii adaptate, prin modele şi misiuni adecvate în timp de pace şi de război – spitale mobile de campanie cu profil dominant chirurgical şi de urgenţă de război ş.a.; chiar spitalele cu sediu fix în timpul operaţiunilor militare îşi modelează profilul în funcţie de necesităţi şi solicitări, ceea ce presupune alte însuşiri importante – supleţe şi viteză de organizare adaptată, potenţial de modulare.
   Precursorii actualelor spitale militare (în prezent mai puţine pe cuprinsul ţării, ca urmare a scăderii efectivelor militare şi a reducerii numărului de paturi, impuse de reformele actuale) se numeau lazarete, denumire având două înţelesuri: de loc izolat, acesta corespunzând spitalelor militare de mai târziu, şi, respectiv, de contaminare, care corespundea (parţial) unităţilor profilate pe boli contagioase, fiind frecvente în epocă greu stăpânitele epidemii. Spitalele civile au avut ca strămoşi bolniţele.
   La 13 septembrie 1831, dată la care pompierii duceau o luptă eroică în Dealul Spirii, sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu, împotriva a 5.000 de turci, domnitorul ţării l-a însărcinat pe şeful oştirii, spătarul Alexandru Ghica, să organizeze de urgenţă „Spitalul pentru oastea pământească“. Şeful acesteia se conformează şi îi dă doctorului Johann Georg Andreas von Grünau (1784–1857) misiunea să întocmească proiectul spitalului ostăşesc, prima instituţie de acest fel din ţară. Este data oficială de naştere a Spitalului Militar. Sediul a ceea ce avea să se numească, pentru început, „Lazaretul Regimentului 1“, se afla în cadrul Mânăstirii „Mihai Vodă“. Primul şef al noii instituţii este medicul Georg Johann Andreas von Grünau, colonel-doctor ce asigură conducerea între 1831 şi 1837. Medicul german absolvise medicina la Göttingen şi apoi se stabilise în ţara Românească. A fost primul organizator al servi­ciului medical militar, cu o contribuţie importantă, mai puţin cunoscută, la începuturile învăţămân­tului medical militar din ţara Românească. Organizând pregătirea profesională a primilor ostaşi sanitari şi a felcerilor, instruiţi de el în lazaretele oştirii, a anticipat demersurile lui Carol Davila. A colaborat cu alţi medici celebri ai vremii – Constantin Caracaş şi Nicolae Kretzulescu. Tot el a introdus un regulament al serviciului interior al spitalului ostăşesc de la „Mihai Vodă“.
   În acea perioadă erau activi primii medici cu diplomă ai oştirii, în Muntenia: Alcibiade Tavernier, Petre Ferrari, Ignat Navarra, Ştefan Episcopescu şi chirurgii Carol Vasarhely şi Alexandru Leding. Un alt medic străin, vienezul Johan Nepomuk Mayer, care se instalase în Bucureşti la 1832, avea să joace un rol deosebit în viaţa medicală militară valahă, aşa cum în Moldova o făcea Jacob Czihac, colonel-doctor venit din Cehia şi stabilit în Moldova, care a organizat serviciul sanitar militar din acest principat. Mayer devine şef al serviciului sanitar al oştirii din Muntenia; este medic ştab doctor, inspector al doctorilor şi al spitalelor militare. El conduce spitalul între 1838 şi 1850.
   În martie 1853, vine în ţară Carol Davila, pe care domnitorul Barbu Bibescu îl numeşte oberştab doctor şi medic şef al oştirii şi al Spitalului Militar. Generalul de divizie dr. Carol Davila va fi cel de-al cincilea şi cel mai „longeviv“ comandat al acestui aşezământ, în perioada 1853–1882, dar şi reformatorul acestui sistem. Cu el începe o nouă etapă, reformatoare nu numai a Spitalului Militar Central, ci şi a celorlalte servicii sanitare ale oştirii. Eforturile sale se vor îndrepta în direcţia modernizării şi optimizării şi în cea a formării cadrelor pentru asistenţa sanitară a armatei (perioada 1853–1884), când înfiinţează „Şcoala de mică chirurgie“, devenită apoi „Şcoala naţională de medicină şi farmacie“.
   În planul organizării, în 1858, introduce primul regulament al serviciului interior al Spitalului Militar din Bucureşti, separând serviciile în două diviziuni – medicală şi chirurgicală – şi creând şi o bază clinică de practică şi învăţământ sanitar militar. Concomitent, intervine la prinţul Barbu Ştirbey pentru a susţine elaborarea planurilor de proiectare şi construcţie ale unui nou local, misiune în care se implică şi caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica.
   Din 1859 până în 1883, spitalul funcţionează într-un local din strada Ştirbei Vodă, actuala clădire a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (fostă cazarmă şi sediu al comandamentului infanterie şi tancuri). În 1883, Ministerul de Război achiziţionează cu 1.370.000 de lei suprafaţa de 828 m2 de teren lângă Gara de Nord, vecinătate favorabilă transportului vagoanelor cu răniţi, aşa cum s-a întâmplat, de fapt, în ambele războaie mondiale. Unii susţin că pe aceste locuri ar fi existat o vie a boierilor Goleşti, alţii că terenul ar fi aparţinut farmacistului Witting. De la finele anului 1859, spitalul armatei se numeşte Spitalul Militar Central. Ulterior, a primit numele „Regina Elisabeta“, iar în 1996 numele unităţii era: Spitalul Clinic Militar Central. Astăzi, întru cinstirea memoriei celui ce a aşezat piatra de temelie a învăţământului civil şi militar românesc şi a organizat sistemul sanitar pe bazele moderne ale epocii, instituţia se numeşte: Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“.
   Structura în două diviziuni – medicală şi chirurgicală – a fost urmată de o alta, în trei secţiuni: boli interne, mixtă, boli venerice, pentru ca, în 1861, să aibă loc o altă reorganizare în direcţia modernizării, structura nouă incluzând: divizia I medicală, condusă de dr. I. Theodory, divizia a II-a medicală, încredinţată dr. Sziteos, divizia a III-a venerice, condusă de dr. E. Severin, divizia a IV-a chirurgie, condusă de dr. A. Fotino, divizia a V-a mixtă, condusă de dr. Vlădescu, şi farmacia, condusă de farmacistul Prujinschi. În 1862, se adaugă o nouă secţie medicală, iar în 1880, Carol Davila reorganizează spitalul în patru secţii – două medicale, una chirurgicală, una de boli venerice, în concordanţă cu solicitările morbidităţii.
   Deşi avea multiple misiuni, dr. Carol Davila, şeful spitalului, îşi începea serviciul la ora 7, prin „raportul de dimineaţă“, la care participau toţi medicii din garnizoană. Urmărea cu atenţie desfă­şurarea activităţii de formare pe care o iniţiase, a Centrului de instrucţie şi aplicaţie – pepinieră a viitorilor medici şi farmacişti militari. Cadrele medicale formate la şcoala sa sunt trimise, din 1861, la per­fec­ţionare la Montpellier şi Paris.
   Nevoia de modernizare şi diversificare continuă şi, din 1875, se iau măsuri de ridicare a unui nou local, mai corespunzător cerinţelor. Între 1883 şi 1889, se realizează o nouă construcţie pavilionară, modelul fiind foarte răspândit în epocă, inclusiv în cazul spitalelor civile.
   Se cunoaşte mai puţin implicarea celuilalt mare medic al vremii, Nicolae Kretzulescu, în medicina militară, în special prin amenajarea unui spital militar în conacul său de la Leordeni, Argeş, care s-a angajat în asistenţa medicală a oştirii în perioada Războiului de Independenţă.
   La denumirea de Spital Militar Central s-a adăugat, după război, şi „Regina Elisabeta“, ca o recunoaştere a modului în care se implicase regina în ajutorarea răniţilor. Grija familiei regale pentru viaţa răniţilor şi bolnavilor din armată avea să primească o nouă recunoaştere, prin apariţia unui nou pavilion, în 1929, denumit „Domniţa Ileana“. Spitalul devine bază de învăţământ pentru elevele Şcolii de Cruce Roşie.
   În 1915, se înfiinţează sanatoriul militar „Elena Eraclide“, destinat iniţial ofiţerilor, situat în apropierea Spitalului Militar şi în administraţia acestuia, în Calea Plevnei nr. 162, baza compusă din şase imobile fiind donată de Elena Eraclide. Noua unitate avea o capacitate de 100 de paturi şi servicii de chirurgie, medicală, genito-urinare, stomatologie. Pe timpul Primului Război Mondial, sanatoriul devine Spitalul Z. I. (zonă interioară), pentru ca, din 1919, să revină la activitatea iniţială şi, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, redevine spital de zonă interioară; în februarie 1949, sanatoriul îşi încetează acti­vitatea.
   Clădirilor datând din 1889 (şapte pavilioane găzduind zece servicii) li se adaugă altele după 1979, de data aceasta construcţii moderne de tip monobloc. În Casa Oştirii din strada Cobălcescu îşi deschide activitatea Policlinica Ministerului Forţelor Armate.
   O evocare a istoriei marelui spital nu se poate face fără a aminti marile personalităţi ale medicinii militare şi nu numai, care s-au format şi s-au afirmat în acest templu al sănătăţii militarilor, creatori de şcoală, cercetători, dascăli pentru atâtea generaţii.
   Dintr-o lungă listă, îi amin­tim pe: Athanase Demosthen, Zaharia Petrescu, Ioan Vercescu, Mihai Butoianu, Constantin Zamfir, Bogdan Marinescu (inter­nist), Gheorghe Niculescu, Traian Oancea, Iuliu Şuteu, Eugeniu Mareş, Gheorghe Costăchescu, Gheorghe Stănicioiu, Dimitrie Noica, Gheorghe Găitan (neuro­log specializat la Paris şi om de cultură cu preocupări literare, de filosofie, artist plastic – sculptor şi pictor), Scarlat Longhin, Mircea Olteanu – repere profesionale şi morale ale medicinii militare. Cu riscul unor inerente omisiuni, amintim şi contemporani: Vasile Cândea, Victor Voicu, Dumitru Constantin Dulcan, Dan Mischianu, farmacist Seneca Berghianu ş.a., care au scris şi ei pagini în glorioasa istorie a acestui spital şi a medicinii militare.
  Spitalul are în prezent în structură opt clinici universitare ale UMF „Carol Davila“ – otorinolaringologie, oftalmologie, medicină internă şi gastroenterologie, ortopedie, urologie, ginecologie, imagistică medicală, medicină nucleară, implantologie; la acestea se adaugă serviciul de urgenţă şi ambulatoriul. Este organizat ca unitate-pilon pentru situaţii de criză şi război, având un rol esenţial în acordarea asistenţei medicale specializate pentru cadrele militare rănite sau politraumatizate, întoarse din teatrele de operaţiuni. Este racordat la sistemele de protecţie civilă euroatlantice. În plan naţional, există programe destinate ridicării graduale a capacităţii de reacţie în situaţii de criză şi dezastru.
   Spitalul derulează, în prezent, 21 de proiecte de cercetare-dezvoltare. Segmentele de învăţământ şi cercetare dispun de 32 de cadre didactice – trei profesori, trei conferenţiari, şase lectori şi 20 de asistenţi universitari. Activitatea de cercetare este slujită de nouă cercetători ştiinţifici, care efectuează un număr important de studii clinice de fază II, III, IV, naţionale şi internaţionale. Pentru realizarea proiectelor, spitalul are contracte cu parteneri de prestigiu – UMF „Carol Davila“, Institutul Naţional de Fizică şi Inginerie „Horia Hulubei“, Agenţia Spaţială Română, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale „Victor Babeş“, Institutul Oncologic „Al. Trestioreanu“, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbio­logie-Imunologie „Cantacuzino“, Universi­tatea Politehnica Bucureşti etc.
   O istorie şi o activitate atât de bogate se impun a fi reflectate corespunzător în mărturii, abundente în sediul instituţiei, unde pot fi văzute busturi ale unor perso­nalităţi, plăci aniversare, lista cu numele comandanţilor de-a lungul vremii săpate în marmură, eponime şi patronime.
   Cel mai celebru monument istoric şi de artă este bustul generalului doctor Carol Davila, realizat de marele Brâncuşi, în 1903, şi aşezat, prin străduinţa ofiţe­rilor, în incinta spitalului în 1912. Originalul se află peste drum, la Muzeul Militar, unde beneficiază de mult mai mulţi vizitatori, fiind şi protejat de intemperii şi de patina timpului, în curtea spitalului aflându-se o copie impecabil realizată.
 
 

Documentarea acestui material s-a făcut folosind şi următoarele surse: „Oameni şi fapte din Istoria Medicinii Militare Române“ (coordonator: gen. de brigadă dr. Mircea Diaconescu, Editura Pro Transilvania, 2005) şi „Spitalul Militar Central: istorie, destine“ (de gen. de brigadă prof. dr. Dan Mischianu, în caietul tematic „Zilele Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central «Dr. Carol Davila» 2011“). 

 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe