Intrat
în funcţiune la 1 iunie 1974, Spitalul
de Boli Cronice „Sf. Luca“ Bucureşti era, la apariţie, o complementaritate
binevenită la spitalele generale de acuţi şi de urgenţă, profilul de postacuţi
– eficientizat printr-un compartiment de recuperare – fiind altceva decât
spitalele de cronici existente la vremea respectivă, mai degrabă „depozite“ de
bolnavi, abandonaţi unei îngrijiri minimale, fără mijloace deosebite de
investigaţie şi terapie, insuficient încadrate cu personal de specialitate, fără
o concepţie de organizare şi funcţionare, fără un management specific. Era un
concept nou, modern, pentru care militase cu persuasiune dl dr. Constantin Bogdan timp de aproape
un deceniu (memorii, articole în presa centrală şi de specialitate, comunicări
la diversele reuniuni profesionale şi ştiinţifice organizate în acea perioadă).
Autorităţile – Ministerul Sănătăţii, Direcţia Sanitară, Primăria Capitalei – au
aprobat astfel investiţia, începută în 1970 şi finalizată în 1974. Dr.
Constantin Bogdan a fost cooptat în colectivul de proiectare şi consultant în
organizare şi funcţionare pe perioada construcţiei şi dotărilor şi, odată cu
inaugurarea, numit director, funcţie pe care a deţinut-o trei decenii.
Spitalul
actual a avut un precursor: un compartiment de boli cronice, cu o capacitate de
160 de paturi repartizate în trei secţii, unde lucrau patru medici internişti.
Aceste secţii funcţionau pe terenul actualului spital, într-un local din „barăci“,
surprinzător de funcţionale. În 1952, prin decizia autorităţilor, acestea au
intrat în structura Spitalului Dermato-Venerian, alături de nou-înfiinţata
Clinică a II-a de Dermatologie, sub conducerea gen. prof. dr. Scarlat Longhin
(1899–1979). Cele 160 de paturi cu profil de cronici au reprezentat nucleul actualului spital, supravieţuind
inclusiv demolării barăcilor (1970), până la darea în folosinţă a noului local.
După o existenţă de aproape două decenii, cât timp a funcţionat ca spital,
compartimentul de bolnavi cronici – în majoritate vârstnici cu polipatologie –
a fost transferat şi a funcţionat în cadrul localului Spitalului de
Dermatologie din calea Şerban Vodă, într-o serie de anexe; în 1974, odată cu
terminarea construcţiei din şoseaua Berceni, „cronicii“ revin acolo de unde
plecaseră, într-un local nou, de data aceasta spitalul devenind Spitalul
de Bolnavi Cronici „Berceni“ şi, imediat după inaugurare, Spitalul şiCăminul-spital Berceni, urmare a
deciziei municipalităţii de a oferi 400 din cele 850 de paturi căminului-spital
(astfel cel mai mare din ţară), integrat în structura spitalului, cu o
conducere unică, în subordinea Direcţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti.
Profilul
geriatric avea să fie amplificat, experienţa acumulată fiind valorificată în
activităţi de cercetare în geriatrie-gerontologie, psihogeriatrie, boli
cronice, cronobiologie geriatrică, îngrijiri terminale (paliative), organizarea
şi funcţionarea instituţiilor de asistenţă a vârstnicilor. Unitatea a devenit
al doilea pol geriatric al Capitalei, după Institutul Naţional de Geriatrie.
Prof. dr. Ana Aslan, acad. Şt. M. Milcu şi alte personalităţi ale vremii au
vizitat (şi apreciat activitatea) în mai multe rânduri Spitalul şi Căminul-spital
„Berceni“. Au fost organizate frecvent conferinţe, simpozioane, mese rotunde,
dezbateri. În această unitate dinamică (în pofida profilului de „boli
cronice“), au fost consolidate concepte precum: managementul bolilor cronice,
managementul geriatric şi psihogeriatric, îngrijirile paliative, recuperarea
geriatrică şi abordarea medico-socială, dependenţa, nursingul geriatric,
socioterapiile în îngrijirea bolnavilor cronici şi vârstnici etc., concepte
care fac obiectul multor lucrări ştiinţifice comunicate şi publicate. O altă
direcţie a valorificării acestei experienţe avea să fie edificarea unui model
instituţional apreciat, unitatea devenind una de protocol, spre care au fost îndrumate
numeroase delegaţii străine care ne vizitau ţara. Spitalul era şi bază de
practică pentru medicii care se specializau în organizare sanitară şi sănătate
publică, în cadrul catedrei conduse de regretaţii profesori Victor Coroi şi Dan
Enăchescu.
Despărţirea
de dermatologie avea să dureze doar trei ani: în urma cutremurului din 1977,
localul din calea Şerban Vodă a devenit nefuncţional şi Clinica de Dermatologie
a revenit în Berceni, suplimentându-se numărul de paturi, la 1.026. Aparent,
cele două profiluri nu păreau să aibă legături nosologice, funcţionale, canale
de colaborare. Şi totuşi, au existat avantaje reciproce: medicii secţiei
interne asigurau asistenţa de specialitate pentru pacienţii cu boli
dermatologice, multe dintre acestea cu caracter sistemic şi determinări viscerale.
Pe de altă parte, secţiile de cronici beneficiau de avantajele funcţionării într-un
spital clinic şi, în special, de laboratoare performante, Clinica de
dermatologie având integrat Centrul Naţional Dermato-Venerologic al
Ministerului Sănătăţii. Graţie acestor laboratoare, bolnavii cronici beneficiau
de investigaţii complexe, ceea ce a permis şi iniţierea unor activităţi de
cercetare, o parte în colaborare; au fost astfel dezvoltate cercetări
fundamentale şi clinice în domeniul îmbătrânirii pielii şi al patologiei
cutanate la vârstnici. În sfârşit, tot ca un efect al acestei colaborări, au apărut
mai multe monografii: Dermatozele vârstnicului, Semne şi simptome cutanate în
bolile interne, Bolile părului şi unghiilor, Alergiile.
În
anii ’70 ai secolului trecut, s-a produs o nouă modificare de structură: o fostă
secţie exterioară aparţinând Spitalului Clinic de Psihiatrie „Gh. Marinescu“ (în
prezent „Prof. dr. Al. Obregia“) cu profil de pneumoftiziologie cronici a fost
inclusă în structura Spitalului „Berceni“. În 1981, această secţie exterioară
este reprofilată pe gerontopsihiatrie; din 2004, aici funcţionează un centru
medico-social cu capacitatea de 80 de paturi, ca unitate distinctă, cu
personalitate juridică.
În
1993, după retragerea dermatologiei, la propunerea directorului, însuşită de
Ministerul Sănătăţii, spitalul de cronici se diversifică pe următoarele
profiluri: Medicină internă cronici, Geriatrie (cu compartiment de
gerontopsihiatrie în secţia exterioară), Neurologie cronici cu profil de recuperare
deficienţi neuromotori, Balneofizioterapie şi recuperare medicală cronici,
Oncologie cronici (îngrijiri paliative).
După
1990, la propunerea comună a dr. Constantin Bogdan şi dr. Maria Lungu, Spitalul
primeşte numele „Sfântul Luca“, personalitate a creştinătăţii: medic,
evanghelist, scriitor, pictor.
Conducerea
actuală a ales să prezinte istoria instituţiei printr-o expoziţie permanentă în
holul de la intrare. Prin ilustraţii şi texte, sunt descrise etapele de
dezvoltare a unităţii, de la înfiinţare până astăzi. Vizitatorul poate afla
date privind activitatea personalităţilor medicale care au desfăşurat de-a
lungul anilor activităţi clinice, de cercetare şi didactice. Nu au fost omise cărţile
publicate de-a lungul timpului, având drept autori specialişti cunoscuţi ai
acestei unităţi. De asemenea, sunt prezentate şi proiectele noastre de viitor:
se doreşte continuarea procesului de înlocuire a aparaturii medicale vechi şi a
dispozitivelor care nu mai corespund normelor actuale de funcţionare/acreditare,
precum şi diversificarea ofertei de servicii medicale, prin definirea unor
servicii de spitalizare de zi, specifice afecţiunilor tratate, şi fundamentarea
tarifelor solicitate. În acest mod, va creşte numărul total al pacienţilor îngrijiţi
în spital, consecutiv cu optimizarea veniturilor. Cu ajutorul unui personal
bine pregătit şi al unor dotări performante, spitalul are responsabilitatea de
a oferi cel mai înalt standard de îngrijire medicală în domeniul îngrijirii vârstnicului.