Evident că tatăl meu s-a lăudat la serviciu cu „bobocul” lui medicinist. După felicitările de rigoare – de parcă el era eroul – , prietenii, colegii și medicul unităţii au început să îi aducă mici cadouri cu specific pentru mine. Astfel m-am ales cu cărţi medicale vechi, instrumentar chirurgical vechi, dar bun (old, but good, cum ar spune englezii), unele piese fiind chiar suedeze (pense, foarfeci, bisturie, specule, apăsătoare, seringi „metal-sticlă” etc.). Aveam și cutii pentru ele, ba chiar și un compas pentru anatomie.

Am aflat și că instrumentele chirurgicale cele mai bune din lume erau făcute în Suedia, cu vestitul oţel suedez. Însă seturile complete pentru diferite specialităţi chirurgicale erau atât de scumpe, încât numai maeștrii chirurgi și le puteau permite. Durata comenzii era atât de mare, încât aceștia le primeau cam pe la vârsta de pensionare și le foloseau elevii lor. Deci medicina încă nu se aliniase la secolul vitezei și nimeni nu se gândea pe atunci la „warp speed” (superviteză, ca în filmele SF) medical.

Sfigmomanometrele cu mercur, cele mai precise

Am mai primit un halat, evident, alb, și o bonetă, fără de care nu se putea intra în salon, un stetoscop biauricular și, cireașa de pe tort, un tensiometru aneroid franţuzesc, recondiţionat, pe care scria „Sphygmomanometre Boulitte, France” cu gentuţa lui de piele. În timpurile acelea încă predominau în spitale vechile tensiometre cu mercur, considerate cele mai precise, dar erau incomod de folosit. Presupun că această dotare personală mă făcea să fiu considerat drept un „student bogat”.

Mă simţeam de parcă aveam deja propriul meu cabinet medical și îmi luam cu mine, selectiv, propria „trusă medicală” de câte ori aveam lucrări practice, inclusiv la disecţii de anatomie sau de fiziologie, și, mai târziu, la practica de spital. Și cred că de-a lungul timpului am trecut prin mai toate spitalele mari din București, inclusiv Spitalul Brâncovenesc, care nici nu mai există astăzi (iată că și pe vremuri se mai desfiinţau spitale). Alergam cu trusa medicală între amfiteatre, laboratoare și clinici, conform orarului, mergând pe jos sau cu transportul în comun, și nu erau permise nici absenţe, nici întârzieri.

Iar la început de an, când se formau cozi la biblioteca facultăţii, pentru manuale, am constatat că ora 5 era deja tardivă și nu mai găseam toate manualele necesare când ne venea rândul. Așa că pentru semestrele următoare ne-am înţeles să mergem seara, „cu grupa”, la Operă (care era în apropiere), după care să venim pe Splaiul Dâmboviţei până la facultate. Și astfel am avut bucuria de a fi primii la coada de la bibliotecă. Presupun că azi ar fi greu de crezut și mai ales greu de acceptat o asemenea situaţie.

Dispariţia tensiometrului „bulit”

Revenind la practica de spital, într-o dimineaţă, alergând de la un bolnav la altul și dintr-un salon în altul, mi-am lăsat tensiometrul pe patul unui bolnav. Când am avut iarăși nevoie de aparat, nu l-am mai găsit. Nimeni nu știa nimic despre el, nimeni nu îl mai văzuse. Medicul de la salon a strigat furios:

– Nimeni nu iese din salon până nu se găsește tensiometrul studentului!

Apoi m-a întrebat:

– Cum arată aparatul?

Și ca să nu spun prostește „tensiometru aneroid”, pentru că așa erau multe, am răspuns:

– Boulitte.

– Păi dacă era bulit, la ce îţi mai trebuie?! Lasă-l naibii!

Între timp, se întoarce sora de la salon și, aflând ce se înatâmplase, spune senin:

– Eu am adunat toate tensiometrele și stetoscoapele din salon, îl aduc imediat.

După care colegii s-au amuzat că „iau tensiunea” cu un aparat bulit...

Daruri pentru studenţii mediciniști

Am păstrat unele instrumente din trusa mea și la cabinetul de Medicină generală, unde am lucrat mai târziu. Am mai procurat și multe altele. Am mai dat și eu câte ceva unor „boboci” mediciniști, vorba lui Anton Pann, „de la lume adunate și iarăși la lume date”.

Cu timpul, se adunaseră atât de multe și felurite, încât am donat o parte pentru Secţia de Medicină Militară de la Muzeul Naţional Militar „Ferdinand I” din București, dar care, din lipsă de spaţiu de expunere, se află doar în depozitul muzeului. Multe alte instrumente sunt expuse acum ca material didactic pentru disciplina de Istoria medicinei și farmaciei, în micul muzeu de la Facultatea de Farmacie din Universitatea „Titu Maiorescu” din București, pe care l-am înfiinţat cu sprijinul președintelui universităţii și al decanatului.

Pe bună dreptate se poate spune că orice colecţie, de absolut orice, este o mărturie a vechimii și a tradiţiei culturii naţionale în domeniul respectiv și că păstrarea și expunerea publică a acestor obiecte este o dovadă de patriotism și un material didactic util generaţiei actuale și celor viitoare.