Merită pusă întrebarea de ce, în comparaţie cu alte dimensiuni ale sănătăţii publice, bunăstarea psihică rămâne o cenușăreasă. Nu e ca și cum eșecul ofertei de garanţii la o viaţă cu sănătate mintală nu e imediat vizibil. Este vizibil acasă. Este vizibil pe stradă. Este vizibil la muncă. Și este vizibil în școli.

Pesemne că felul nostru, al profesioniștilor, de a comunica pe marginea problemei rămâne ineficient. Simetric, pesemne că interferenţa socială și culturală face ca oamenii – încă – să fie stânjeniţi, timoraţi să-și reclame dreptul la o mai bună calitate a vieţii psihice. Și de unde să înceapă, până la urmă, câtă vreme un concept coerent al minţii, sănătăţii, respectiv bolilor ei rămâne obscur pentru o mare parte a populaţiei...

Uite unde greșim noi. Ne concentrăm exclusiv pe patologie. Din nou și din nou campaniile de conștientizare au de-a face cu probleme indigeste, cum ar fi depresia, anxietatea, adicţiile. Sau se concentrează pe momentele de spectacol dureros al subiectului, cum ar fi psihozele, periculozitatea din comportamentul unora, respectiv suicidul. Nu că oricare dintre ele n-ar merita discurs sau dialog în societate. Corolarul, însă, și mesajul subliminal adăugat sunt că sănătatea mintală e simpla absenţă a bolii. Or, noi știm că, de fapt, e vorba de mult mai mult.

Oamenii au dreptul la aer curat, la un regim adecvat de muncă, la orașe cu minimă poluare, la habitaţie curată și acces la confort. Mai mult, oamenii au dreptul la odihnă, recreaţie, soluţii pentru mișcare fizică și siguranţă pentru ei și copiii lor. Au dreptul la acces, că e vorba de medicină de calitate, dar și la prevenţie și anticipaţie medicală. Au dreptul la educaţie, atât pentru ei, cât și pentru copiii lor. Au dreptul la tihnă.

Statul, prin Constituţie, promite că ocrotește toate aceste lucruri – el este marele garant că, în cele din urmă, va fi generator de sănătate mintală pentru cetăţenii lui. Câte din promisiuni ajung să fie îndeplinite de Stat? Foarte puţine, din păcate. Iar deziluzia oamenilor faţă de Stat favorizează, prin diverse mecanisme, îngustarea conștiinţei unora dintre liderii aleși, sau numiţi, care mai degrabă vor exploata lipsa sănătăţii mintale în populaţie decât s-o îngrijească.

Suntem, deci, obligaţi să păstrăm măcar viu arcul conversaţiei, cu titlu de responsabilitate. Neîndoielnic, sunt boli pe lumea asta mai spăimoase decât boala psihică. Și sunt etaje ale sănătăţii publice mult mai aplicate spre scăderea mortalităţii pediatrice – spre exemplu – sau reducerea fatalităţii în infarcte miocardice, ori accidente vasculare cerebrale.

Dar totuși, retoric întreb, dacă noi continuăm să lăsăm o mizerie morală, o cultură nevrotică, o lume a tenebrelor, până la urmă, cât de mult ne-am împlinit mandatul de profesioniști? Căci, folosind vechiul adagiu, nu există sănătate fără sănătate mintală.