O dezbatere veche, grea și dureroasă: ce facem cu sănătatea copiilor noștri? 

Cum e posibil să avem astfel de cazuri și, poate și mai nevralgic, cât ne mai permitem să ignorăm nevoia de servicii de sănătate mintală proporționale la dimensiunea problemei? 

Una dintre primele constatări privind distribuția serviciilor în România e că se aglomerează în orașele mari, în „urbanul mare”. Aici perspectivele unui psihiatru sau psiholog sunt mai bune, câștigă mai bine și – ca să fie spus – e și mai liniștit. Pe de altă parte, două treimi din cazurile de violență (în funcție de cum te uiți la statistici) sunt în urbanul mic și rural, acolo unde accesul la măcar o evaluare de specialitate e îngreunat. 

Se adaugă la asta faptul că, de multe ori, în astfel de zone, psihologia și psihiatria sunt privite cu suspiciune. Ori întâlnești teama irațională „de pastile”, ori băltește o cultură a habotniciei și neputinței, acolo unde fatalismul religios menține un status-quo, și rețelele informale de vecini mai reușesc să grăbească suferindul către o sancțiune terapeutică proprie, și corectă.

Statul român, pe hârtie, a investit din nou și din nou în rapoarte, strategii, programe-pilot și înzestrare cu personal. S-ar putea că nodul gordian trebuie tăiat la capătul reușitei, respectiv performanței de-a transforma anumite zone din „nuclee” de violență școlară în reușite, și apoi să replicăm rețeta. 

Din acest punct de vedere, Bistrița e atipică. Școlile din județ chiar au beneficiat de anumite „programe” împotriva radicalizării implementate de SRI. Cu toate acestea, unde a fost reușita și care a fost performanța? 

Prea des, astfel de inițiative nu au parte de un audit post-intervenție. Și uite așa ne învârtim în cerc. 

Iar miza e imensă. Fără excepție, studiile arată că marele determinant al sănătății mintale mai târziu în viață e experiența de adversitate timpurie. Michael Meaney, unul dintre pionierii studiilor în domeniu, a și spus la un moment dat (parafrazez): „Dați-mi primii opt ani și putem rezolva epidemia de boli psihice la adult”.

Asta cere o investiție strategică. Ce avem, de fapt, mai bun în țara asta, sau oricare alta, decât capitalul inestimabil al copiilor, al celor care ne vin din urmă? Toate celelalte pălesc prin comparație și – chiar dacă n-ar trebui să comparăm mere cu pere – când pui în balanță „nivelul de trai” și „sănătatea copilului”, deși sunt intim corelate, degeaba atingi un trai oarecare, dacă n-ai o generație sănătoasă de copii, construcția rămâne un castel de nisip.

Ne trebuie un punct zero autentic și un veritabil memorandum pe sănătatea mintală a generației tinere. Și ne trebuie acum.