Există oameni
excepționali în diferite domenii de activitate. Excepționalul are
performanțe care ies din tipare, urmează o logică aparent stranie,
o traiectorie unică, inedită. Excepționalii apar acolo unde
conjunctura le este favorabilă, în general stimulativă pentru
înnoire sau performanță, sau – în cazul lui Aurel
Marin
– acolo unde geniul, tenacitatea și credința în propriile forțe
reușesc să se ridice deasupra tuturor obstacolelor. Despre aceștia
din urmă se spune că sunt făuritorii propriului lor destin. Faber
est suae quisque fortunae.
Dacă, în prima parte a vieții lui,
perioada de instruire și formare profesională, destinul l-a
favorizat dându-i șansa să-și desăvârșească pregătirea
medicală în compania celor mai luminate minți medicale ale vremii,
într-o atmosferă științifică ce respecta valoarea și meritele,
în plină maturitate profesională, destinul avea să îi devină
potrivnic și să-l supună la foarte multe încercări. La vârsta
la care începuse să-și pună în operă gândirea de cercetător,
abilitatea și curajul chirurgical, viziunea holistică asupra
otorinolaringologiei, a fost nevoit să le întrerupă brutal din
cauza unei condamnări politice urmate de o detenție de câțiva
ani. De aceeași soartă s-au „bucurat” în epocă (anii ʼ50–ʼ60
ai secolului trecut) foarte mulți colegi ai lui Aurel Marin.
La sfârșitul detenției,
majoritatea lor, marcați pe viață de frică și nesiguranță,
s-au refugiat în munca de rutină a profesiei medicale, renunțând
la idealuri sau performanță. Nu același lucru s-a întâmplat și
cu Aurel Marin. El a depășit depresia, teama și sechelele
detenției și, sub imperiul credinței sale științifice și al
dorinței de a trata și vindeca, luptând cu suferința semenilor,
gândește, creează, inovează și pune în practică o serie de
mijloace și metode științifice, dintre care unele în premieră
internațională.
Ceea ce merită subliniat este faptul
că inovarea și cercetarea, în viziunea lui Aurel Marin, nu se
refereau doar la un singur organ al otorinolaringologiei, ci la
interpretarea sistemică a patologiei ORL și, în continuare,
viziunea suferinței era una holistică. După cum am amintit, toată
această operă științifică a continuat și după detenția
suferită, la Spitalul Cantacuzino, în compania colaboratorilor săi
Eufrosina Crăciun, Valeria Nerescu și Ștefan Udrescu. Aria de
preocupări a acestui restrâns grup a cuprins întreaga patologie
ORL dominantă în epocă.
S-a preocupat
de chirurgia ozenei, aducând ameliorări tehnicilor Eyres și
Lautenschläger, a făcut primele neck
dissection
cu viză profilactică pentru cancerul buzei, orofaringe sau esofag
cervical.
A înregistrat rezultate funcționale
remarcabile în chirurgia stenozelor laringiene nedilatabile, în
chirurgia sindromului Gerhardt aducând importante ameliorări și
inovații tehnicilor în uz la vremea respectivă.
În chirurgia cancerului de laringe,
a făcut primele laringectomii parțiale frontolaterale, în aceeași
perioadă în care și Leroux-Robert începuse să le practice în
Franța. A înființat primul nucleu de școală de vindecare vocală,
după modelul lui Milan Seaman, de la Praga.
A fost primul român care a operat
otoscleroza, în 1954, după un stagiu provizoriu în clinica
lui Solomon Danic. Se ocupă și de chirurgia nervului facial,
efectuând prima anastomoză hipogloso-facială prin sutură cap la
cap, dovedind că metoda anastomozei nervoase este superioară celei
protetice.
Face chirurgia neurinomului de
acustic și este primul orelist român care execută secționarea
nervului vestibular pe cale transmastoidiană la bolnavii cu sindrom
Menière recurent și cu scăderi grave de auz.
Face în același timp o serie de
cercetări de histopatologie în cancerul hipolaringo-faringian,
practică – la laboratorul de chirurgie experimentală – primele
anastomoze reușite, funcționale, hipofaringo-traheale la animale.
În practica curentă, imaginează
împreună cu Mihai Lăzeanu și anatomopatologul E. Mestes puncția
biopsie a sinusurilor maxilare și descrie fereastra meatală
inferioară pentru vizualizarea interiorului sinusului maxilar.
Metoda a fost precursoarea chirurgiei minim invazive endoscopice de
astăzi.
A fost primul care a imaginat tehnici
endoscopice pentru extirparea unor formațiuni benigne din laringe.
A practicat și chirurgia esofagului
pentru cancer și stenozele postcaustice ale esofagului cervical. A
imaginat o tehnică de cervicografie gazoasă pentru explorarea
radiologică a mediastinului, un procedeu personal de mediofixație a
corzilor vocale și de asemenea un procedeu original de
miringoplastie.
Dacă la activitatea deja amintită
mai adăugăm și cele 75 de lucrări științifice prezentate la
congrese internaționale (majoritatea și publicate în reviste de
prestigiu), avem în mare dimensiunea viziunii și a activității
acestui specialist de excepție.
Am avut șansa să-l cunosc în
ultimii săi ani de viață și în puținii mei ani de rezidențiat
(secundariat) la spitalele Colțea și Cantacuzino. Impunea prin
ținută, raționament medical ireproșabil și eleganța gestului
chirurgical curajos și logic. La prima vedere, părea ușor
introvertit, mereu preocupat de bolnavi și de cercetările sale.
Cunoscându-l mai îndeaproape, remarcai o atenție extraordinară
acordată atât bolnavilor, cât și colegilor, indiferent de locul
lor în ierarhie. Avea darul și răbdarea de a explica lucrurile
foarte clar și convingător. Am rămas cu impresia de neșters că
locul unde se simțea cel mai bine, fericit și entuziast este patul
bolnavului, sala de operație și laboratorul de cercetare.
Și încă un lucru destul de rar
pentru orgoliile medicale: toți otorinolaringologii din București
și din țară îl respectau sincer și îl prețuiau pentru valoarea
sa profesională.
În plină glorie profesională,
destinul îl mai supune unei încercări: comasarea clinicii
Cantacuzino cu clinica de la Colțea. Moare la scurtă vreme după
aceasta, la o vârstă la care ar mai fi avut multe lucruri de gândit
și de făcut pentru otorinolaringologia românească.
Medicina românească contemporană
parcurge o perioadă nefastă din toate punctele de vedere și în
toate structurile ei. Nu cred că interesul și vocația către
medicină a tinerei generații s-a diminuat. Sunt convins de
contrariu. Marasmul de astăzi este urmarea respingerii modelelor de
anvergura științifică a lui Aurel Marin, a dezinteresului pentru
ziua de mâine și pentru tinerii merituoși. Aceștia, dezamăgiți,
fie se resemnează, fie optează pentru a profesa pe alte meleaguri,
unde li se acordă cel puțin respectul pentru profesiunea medicală.
Pe aceștia, prezentându-le modelul profesional Aurel Marin, încerc
să-i conving că pot și trebuie să încerce să lupte pentru
performanță și succes chiar în țara lor, în pofida
dificultăților de tot felul.
Nicolae Titulescu afirma că:
„Destinul este scuza celor slabi și opera celor puternici”.
Medicina noastră contemporană are nevoie de oameni puternici,
curajoși, tenace și încrezători în puterea minții lor. Acelora
care încă mai ezită în opțiunile lor, este bine să le amintim
că medicina și știința nu au granițe, dar există totuși un
patriotism științific.
