Recent mi-am cumpărat cartea scrisă de Penny Sartori despre experienţele la limita dintre viaţă și moarte. Aceasta a lucrat ca asistentă medicală timp de 21 de ani într-un serviciu de anestezie și terapie intensivă (ATI) și are una dintre cele mai bogate „istorii” privind experienţele la limita dintre viaţă și moarte. Experienţe care trebuie clar diferenţiate de cele de extracorporalizare, lucru pe care îl subliniază mai peste tot atunci când vine vorba în carte.

Medic fiind, am avut de multe ori de-a face, din păcate, cu situaţiile-limită în cazul unor pacienţi. Dar nu am fost interesat de tabloul subiectiv (intrapsihic) al celor în cauză, ci doar de manifestările externe și de modificările unor constante biologice ale organismului uman aflat în suferinţă sau muribund.

Un interviu al părintelui anesteziei naţionale (n.r. – prof. dr. George Litarczek), acordat Vieţii Medicale la vârsta de peste 90 de ani – ca venerabil și simpatic moșneag, dar cu mintea încă trează –, m-a determinat să vă mărturisesc cele ce urmează. 

Acum aproape 20 de ani, patriarhul anesteziei noastre naţionale a fost operat în clinica unde și eu, vremelnic, îmi petreceam rezidenţiatul. Mai mult, în acea zi, eram și de gardă. Alarma fiind una de gradul zero (venerabilul încă manifesta influenţă), am fost atenţionat special despre evenimentul petrecut (operaţia bătrânului) și de modul atent și particular cu care ar fi trebuit să urmăresc evoluţia postoperatorie. Toate lucrurile au mers lin până la ora 12-1 noaptea, când pacientul nostru extrem de important a început să sângereze. Toţi s-au alertat, telefoane peste telefoane la șefi și la cel care operase, dar în orice hemoragie nu prea ai timp de teorii și gânduri dubitative. Așa că, până să vină cei implicaţi în mod direct în intervenţia Profesorului, am dus pacientul în sala de operaţie și l-am redeschis, oprind sursa hemoragiei fără dificultate. În momentul în care totul era stabilizat au apărut și șefii noștri, care au fost mulţumiţi de situaţie.

Iată ce a declarat patriarhul anesteziei la zece ani de la operaţie: „La două săptămâni după operaţia de acum zece ani, am făcut o hemoragie secundară cu trei litri de sânge pierdut, și în sala de operaţie mă vedeam pe mine și întreaga intervenţie din tavan. Le-am descris apoi exact ce făcea fiecare. Carcasa mea era pe masă. Și când trăiești extracorporalizarea, nu te mai poţi îndoi că ești carcasa care ţine de materialitate și ești om prin starea de conștiinţă umană care nu poate fi definită în termenii actuali ai știinţei. Adică sufletul și memoria din el. Creierul e doar în interfaţă”.

Niciodată părintele anesteziei noastre nu a aflat că eu, pe atunci rezident, reușisem să stăpânesc hemoragia dânsului. Dar din tavan, nu a avut cum să mă vadă?