A face confuzie între genuri şi specii înseamnă
a pierde capacitatea de a controla cognitiv lucrurile. Această confuzie anulează
demarcaţia dintre general şi specific. Orice lucru poartă în sine calităţile
generalului genului căruia îi aparţine, dar şi calităţile specifice, cele ale
speciei căreia îi aparţine, altfel nu ar mai fi de sine stătător ca specie.
Abia mai departe se situează, dar la fel de distinct, calităţile unicităţii
sale ca membru al speciei. Toate aceste aserţiuni nu sunt simple generalităţi
ori pedanterii teoretice. Ele sunt extrem de importante pentru medicină. Procedând
invers, orice medic ştie că fiecare bolnav este unic, deşi boala poate să fie
aceeaşi, cunoaşte clasicul „Noi tratăm bolnavi, nu boli“. Este nivelul unicităţii.
Nivelul speciei este nivelul bolii. Toţi cei care au o boală, pe lângă
specificitatea unicităţii lor au şi o serie de caracteristici comune, care se
constituie în specia de boală, care îi face diferiţi pe membrii speciei de
membrii altor specii. Generalitatea maximă aparţine genului, acela de om
bolnav, care presupune o serie de trăsături care îl deosebesc de omul sănătos.
Consecinţele acestor delimitări teoretice sunt deosebit de importante din punct
de vedere practic. Adică între grupele de boli există o asemenea diferenţă în
necesitatea de abordare, încât a le neglija şi a le aborda în comun, nu doar în
generalitatea genului, ci şi a speciei, înseamnă a rata asistenţa sanitară.
Astfel, nu poţi să abordezi o urgenţă vitală ca pe o oarecare boală cronică, pe
care o poţi programa din raţiuni administrative. Nu poţi să îl obligi la tot
felul de demersuri administrative „voluntare“ şi coplăţi pe un bolnav cu
tuberculoză sau pe un pacient cu HIV, care sunt şi potenţiale ameninţări pentru
sănătatea publică. Publicul trebuie apărat prin cele mai eficiente mijloace. La
fel, bolnavii fără discernământ, fie ei psihotici ori demenţi. A le pretinde, în
episoadele floride, hârtii şi coplăţi, înseamnă a-i lipsi de dreptul
fundamental al oricărei fiinţe umane la sănătate, înseamnă a-i pierde. Dată
fiind, în aceste cazuri, lipsa conştiinţei bolii, negarea ei şi, în consecinţă,
deseori, refuzul activ al tratamentului, te bucuri dacă poţi să îi internezi şi
să îi tratezi. Le asiguri dreptul la sănătate, salvezi familiile acestora nu
doar de disconfort, de suferinţă, dar uneori le salvezi sănătatea, în cazuri
speciale chiar viaţa. Şi nu doar familiilor sau vecinilor.
Condiţiile de internare a bolnavilor fără
discernământ sau cu discernământ redus nu pot fi, decât din eroare sau rea
intenţie, aceleaşi cu ale celorlalţi bolnavi. Sunt oameni pe care aceste crunte
suferinţe îi împing la periferia societăţii, ajungând – aproape ca regulă –
dependenţi de alţii. A le cere acestor bolnavi coplată înseamnă, pentru imensa
lor majoritate, a le refuza dreptul la sănătate, a-i condamna. Durata de obţinere
a efectului terapeutic, latenţa terapeutică se întinde la patru-şase săptămâni,
uneori la două, trei, până la şase luni. A le oferi o perioadă limitată, fixă
de spitalizare, ca altor bolnavi, înseamnă a batjocori ideea de tratament.
Acest tratament este complex: biologic, psihoterapeutic, de reformare a
reflexelor sociale şi profesionale (acolo unde se mai poate) etc. În acest caz,
ideea de „pachet social minim“ nu poate fi gândită identic ca la ceilalţi
bolnavi. Sunt boli psihice care evoluează episodic, dar şi progresiv stadial.
Fiecare stadiu are nevoie de un alt modul organizatoric de asistenţă medicală.
Deoarece unul şi acelaşi bolnav poate trece prin toate stadiile, este necesar
ca între secţiile de acuţi, cele cu sejur prelungit, secţiile de cronici,
centrele de sănătate mintală, chiar şi spitalele de psihiatrie judiciară să
existe o colaborare fluentă într-o reţea de tip sistemic. Atomizarea care s-a
produs în ultimii ani a pulverizat toate aceste necesităţi. Ideea care se degajă
este că, pentru binele bolnavilor psihici (12% din populaţie, din care 5–6% fără
discernământ sau cu discernământ parţial), ar fi necesară o reţea de sine stătătoare,
paralelă reţelei sanitare generale. Patologia specifică, dincolo de
generalitatea statutului de „oameni bolnavi“, trebuie să beneficieze şi de
reglementări specifice, altfel nu este posibilă performanţa medicală. Cine îi
vede pe schizofreni, pe alţi psihotici ori pe demenţi asiguraţi la o casă
privată de asigurări, acela este în afara realităţii.
În fond, noua lege a sănătăţii are rostul de
a face medicina românească performantă, ţinând cont de stadiul actual al cunoaşterii
lucrurilor, sau de a mai face încă un experiment la nivel naţional, sacrificând
bolnavii?