Ca viitor medic, mă consider norocoasă, deşi
într-un mod trist. De ce? Pentru că am avut ocazia să văd, întâi de toate, cum
este să te afli de cealaltă parte a practicii medicale. Cum este pe cealaltă
parte a foii de observaţie. Cum este să fii în pielea pacientului, sau, mai rău,
a familiei pacientului. Încă din întâiul an al studenţiei m-am confruntat cu
drama internărilor în spital ale bunicilor mei, rând pe rând ajunşi la critica
vârstă a bătrâneţii. Într-adevăr o dramă, căci, aşa cum se spune, nimeni nu
merge la spital de plăcere.
Nu ştiu cum voi fi eu atunci când voi fi
medic, însă sunt sigură că aceste experienţe au construit fundaţia viitoarei
mele conduite medicale. Au fost, într-adevăr, experienţe grele. Zile în care
eram aproape de colaps. Şi aveam senzaţia că birocraţia din sistemul medical mă
aducea şi mai aproape. Au fost zile în care eu însămi nu mă puteam integra în
acest sistem – cu atât mai puţin s-ar fi putut descurca singuri nişte bătrâni
greu deplasabili şi nu foarte lucizi sau chiar nişte oameni întregi, dar cărora
le lipseşte informaţia necesară pentru a se descurca.
Trecând prin toate acestea, am înţeles de ce
trebuie să îi tratăm pe bolnavi ca şi cum am putea fi în locul lor sau chiar
ajunge acolo la un moment dat. Ca şi cum lor le-ar fi mult mai greu să fie la
spital decât nouă. Cum, de fapt, le şi este. Contează prea puţin că am muncit
atât de mult pentru a ajunge acolo unde suntem, că am pierdut atâtea nopţi
citind, că am pierdut atâţia bani cultivându-ne şi că, poate, ne-am pierdut o
parte din sănătate stresându-ne, toate pentru cariera de medic. Contează prea
puţin câte sacrificii am făcut. În această meserie, bolnavul este pe primul
plan.
Este la fel de adevărat că detaşarea emoţională
este o condiţie esenţială meseriei de medic – sau oricărei alteia din sistemul
sanitar. Fără ea nu am putea opera, investiga, autopsia sau învăţa pe cadavre
încă din anul întâi de facultate. Detaşarea emoţională este necesară, în primul
rând, investigării în profunzime a problemei de sănătate, pe care cineva
implicat emoţional ar putea involuntar să o trateze superficial, din pură negaţie
inconştientă a unei crude realităţi.
Detaşarea emoţională şi empatia sunt însă
interdependente, la un nivel atât de adânc încât de multe ori acest lucru trece
neobservat. Echilibrul dintre ele este însă singurul care mai poate reabilita
sau care poate menţine corectă relaţia medic–pacient. Dar, de multe ori, la un
echilibru se ajunge greu. Poate că ar fi utilă organizarea unor workshopuri pe
teme legate de problemele pe care pacienţii le întâmpină la contactul cu
sistemul medical. Cel puţin aşa se vede situaţia de la graniţa dintre pacient şi
sistemul medical, unde momentan am ocazia să mă găsesc. Cred că sistemul mai
are multe probleme de rezolvat. Iar multe dintre ele nu pot fi rezolvate decât
împreună cu pacienţii.
Eu voi încerca să le fac pacienţilor situaţia
mai uşoară, atât cât se poate. Voi încerca asta având credinţa că meseria de
medic necesită, într-o mare măsură, calitatea şi capacitatea de a empatiza cu
pacienţii. Capacitatea de a şti cum gândesc pacienţii, cum văd ei starea lor de
boală, cum îşi înţeleg suferinţa şi cum se simt în legătură cu asta. Pentru că
numai aşa putem ajunge la performanţă, dacă reuşim să înţelegem ce înseamnă „mă
doare“, sau „mă simt rău“. Şi pentru că, de fapt, esenţa muncii noastre stă în
a-i face pe bolnavi să se simtă bine.
