La capitolul „sănătate”, programul de
guvernare afirmă că este „centrat pe cetățean”. Dintre măsurile prevăzute,
amintim: construirea a nouă spitale; modernizarea spitalelor județene;
modernizarea policlinicilor, centrelor medicale și a structurilor de primiri
urgențe (adică tot de la spitale); dotarea localităților cu ambulanțe, pentru a
putea transporta cetățeanul la unitatea sanitară cea mai apropiată; cea mai
apropiată unitate sanitară pe care o propune PSD este dispensarul comunal.
Finalul listei de acțiuni este „dotarea minimă a dispensarelor”. Motivul:
pentru a nu mai fi nevoie ca cetățeanul să fie transportat la alte unități
medicale (non-dispensare), „să traverseze țara, să stea la cozi, în speranța
unui act medical de calitate”.
Constatăm câteva inadvertențe: acțiunile
enunțate sunt, de fapt, propuneri de investiții în structura sistemului,
nicidecum orientate spre pacient; deși se enunță apropierea de cetățean,
principalele investiții se dovedesc a fi departe de cetățean: capitalele de
regiuni și de județe, nu comunele țării; într-un final, se spune și de medicii
de familie și de dispensare, cei care sunt, de fapt, cel mai aproape de
cetățean. Dacă ai strategie de a ranforsa dispensarele și medicii de familie, de
ce mai este nevoie de spitalele nou construite?
Infrastructura din sănătate
La capitolul „puncte critice”, programul
identifică întâi infrastructura. Spitalele sunt „insalubre, calde vara și reci
iarna, cu mobilier rupt și învechit”. Iar „spitalele private, unde se duc
oamenii cu bani, nu sunt mai bune din punct de vedere medical”, ci numai
hotelier. Deci punctul critic al infrastructurii sistemului de sănătate acesta
ar fi? Imediat apare însă încă unul: „te duci cu o boală și ieși de acolo cu
încă două”. Aici, problema nu este numai de hotelieră, punctul critic este
direct legat de practica medicală.
Problema infrastructurii ar fi rezolvată
prin construcția celor nouă spitale, fiecare cu câte o mie de paturi. Ne
întrebăm însă ce se va întâmpla cu cele deja existente? De ce trebuie așa multe
paturi în spitalele din capitalele de regiuni istorice, care sunt chiar foarte
departe de cetățeanul rural? La aceste clădiri noi se mai adaugă altele nouă,
căci specialiștii PSD doresc ca la fiecare spital să fie atașat câte un hotel
pentru aparținători, cu 50 de locuri fiecare. Aproximativ 5% din pacienții
internați ar beneficia de această facilitate. Ceva mai multe amănunte aflăm
despre spitalul republican: 2.500 de paturi, 30 de clinici, echipamente de
ultimă generație. Adiacent, un campus universitar cu 2.000 de locuri de cazare.
Hotelul acestui spital va fi pe măsură: două mii de locuri. În timp ce
spitalele regionale vor costa 300 de milioane de euro fiecare, spitalul
republican va ajunge la 1.100 de milioane de euro. Dacă planul PSD va fi pus în
aplicare, spitalul republican ar intra, într-un clasament al celor mai mari
spitale din lume, direct pe locul al doilea, după cel din Ahmedabad, India, cu
2.800 de paturi, și la egalitate cu Spitalul medicinii tradiționale din
Beijing, cu 2.500 paturi. Spitalul din Ahmedabad deservește o populație
metropolitană de 6,5 milioane de locuitori și una regională de 65 de milioane.
Cel din China – o populație metropolitană de 22 de milioane și una regională de
28 de milioane. Bucureștiul metropolitan are două milioane de locuitori, iar
Muntenia circa șase milioane.
Se vorbește apoi despre reabilitare,
modernizare, extindere și dotare pentru 15 spitale județene, 150 de
ambulatorii, 25 de UPU și pentru centre medicale integrate. Tot la dotări – cu
aparate de IRM și CT și cu șase-zece paturi pentru arși, pentru fiecare spital
județean se vorbește în continuare. De curiozitate, am verificat ce spitale
județene nu au un aparat imagistic de CT sau IRM: toate au.
Mai departe, programul vorbește despre
capacitatea de reacție a serviciilor de urgență, dar legat de înlocuirea
parcului de ambulanțe cu unele noi și dotarea fiecărei comune cu ambulanțe. De
fapt, se confundă dotarea cu capacitatea de reacție. Aceasta din urmă depinde
de comunicații, de existența și de starea drumurilor, de personalul care să
asigure permanența unor astfel de servicii. De exemplu, o ambulanță într-o
comună ar necesita un garaj, doi mecanici, cinci șoferi pentru trei schimburi,
patru-cinci asistenți medicali și, eventual, un medic. Adică 12–15 oameni cu
pregătire specializată. La o estimare de numai 2.300 de comune, ar fi necesari
30.000–35.000 de noi salariați în sistem. Există? Cine îi va plăti? Întrebări
pe care autorii programului nu pare că și le-au pus. Apoi, ambulanțele ar fi
necesare pentru a transporta pacientul până la cea mai apropiată unitate
sanitară. Or, tot programul de guvernare ne spune că aceasta este dispensarul
comunal. A transporta un pacient la dispensarul din aceeași comună cu o salvare
pare o cheltuială de bani și timp nepermise.
Un alt subpunct este extrem de important.
El aduce în discuție prevenția îmbolnăvirilor în școli, adică la copiii foarte
activi. Programul lansează câteva idei, dar le leagă greșit de dezvoltarea și
reabilitarea școlilor și nu ca element de sine stătător. Textul ne face să
credem că autorii nu cunosc îndeajuns de bine problematica. Ea derivă din
strategiile de reformare a sistemului din anii ’90, atunci când s-a introdus
Legea asigurărilor sociale de sănătate, care i-a transformat pe mulți medici
școlari în medici de familie. Acea viziune poate ar trebui schimbată în
prezent: medicul de țară, cu dispensarul în comună, se poate ocupa de
problemele școlare ca pe vremea comunismului? Va fi el obligat sau va fi
stimulat să ofere și astfel de servicii? Sau angajăm câte un medic în fiecare
școală? Programul nu ne lămurește.
Diagnostic și tratament
Și la capitolul „Capacitatea redusă de
diagnostic și tratament”, autorii confundă problemele sau le enunță la fel de
neclar. Incapacitatea de diagnostic și tratament pare a rezida în faptul că
pacienții încearcă prea multe tratamente pentru că vizitează prea mulți medici
incompetenți, despre care autorii programului spun că „nu reușesc să identifice
afecțiunea”, cu evoluții spre acutizare sau deces. Din acest motiv, pacienții
ar prefera să ia trenul spre București sau spre străinătate.
Scoatem în evidență proasta informare a
autorilor programului: rapoartele CNAS arată că proporția cazurilor rezolvate
în afara Bucureștiului este de 95%, numărul de vizite per medic este în
creștere, dar nu îndeajuns de mare ca în alte părți (HiT România 2016), numărul
de analize medicale este extrem de mare față de ceea ce se face prin alte
părți, iar numărul de analize performante a crescut în România cu 1.000% în
ultimii zece ani. Apoi, programul propune măsuri care nu au legătură cu
calitatea actului medical: dezvoltarea de centre de telemedicină și de
e-health. Acestea sunt elemente de suprastructură a sistemului.
În schimb, la acest capitol sunt introduse
elemente pozitive legate de prevenție, însă prost încadrate (prevenția nu este
diagnostic și nici tratament). Se vorbește despre screeninguri pentru boli
netransmisibile cu impact populațional, screening preconcepție, pentru boli
genetice, metabolice, malformații, screening pentru hepatite, HIV, TB (prin
fonduri nerambursabile) și, în final, despre prevenție în școli.
Medicamente
În ce privește medicamentele, autorii
identifică două puncte critice: sunt prea scumpe și nu se găsesc medicamente de
ultimă generație. Acestea ar fi motivele pentru care cetățenii nu găsesc
medicamentele compensate pe care le caută și ajung să le cumpere necompensat
sau deloc.
La acest capitol, unele dintre măsurile
propuse par a fi acțiuni de urmat, în vreme ce altele sunt doar enunțuri
demagogice. Exemple de demagogie: „Program național prin care, pentru fiecare
boală, fiecare pacient va avea la dispoziție un medicament gratuit pentru
afecțiunea sa” sau „Reglementarea prin lege și controlul suplimentelor
alimentare” sau „Asigurarea pieței cu medicamentele necesare pacientului la
momentul nevoii lui”. Primul este pur și simplu absurd, al doilea exemplu este
deja reglementat de legile actuale, iar al treilea depinde de legile economice,
nu de prescripții guvernamentale. Ca un element pozitiv, remarcăm dorința
autorilor de a revigora Institutul Cantacuzino.
Resursa umană
Se afirmă direct că există deficit de
medici, asistente și personal auxiliar. Sunt date ca exemplu decesele de la
Maternitatea Giulești (din 2010). Se precizează și că salarizarea din sistem
este precară, că, din acest motiv, personalul pleacă, iar pacienții sunt
nemulțumiți.
Programul de guvernare propune zece linii
de acțiune, din care jumătate vizează salarizarea. Acestea par a fi extrem de
generoase și au termen clar (1 ianuarie 2018): un medic rezident – 1.200 euro,
dublarea salariilor asistenților, impozitare 0% (numai pentru medici), minimum
2.150 lei pentru asistenții din sistemul social. Oricum, apare evident că
aceste salarii nu pot crește dacă valoarea punctajelor per serviciu nu va
crește corespunzător. Dacă ar fi să luăm ca bază creșterea salariului unui
rezident, care acum are aproximativ 450 de euro, apare evident că valoarea
punctului DRG trebuie să crească de cel puțin trei ori. Aceasta înseamnă creșterea
FNUASS cu 300%, adică de la aproximativ 6 la 18 miliarde de euro. Dar, despre
acest aspect al problemei, programul nu spune nimic. Cum va crește FNUASS cu
300%? Va crește taxa pentru sănătate de la 10,7% (din fondul de salarii) sau
5,5% (din fondul unui PFA) la 14%, cât a fost ea inițial, în Legea 145/1997?
Vine apoi un enunț legat de obiective:
„Asigurarea formării unui număr adecvat de categorii de personal medical, cu
preponderență pentru acele specialități care înregistrează un deficit”. Din păcate,
programul nu identifică specialitățile sau categoriile de personal deficitare.
În plus, nu ne arată cum se poate acționa pentru a forma acel număr adecvat de
personal. De exemplu, în materie de asistente, știm că există un deficit de
38.000 în întreaga țară, dar spitalele nu au bani să plătească noi angajate pe
aceste posturi. În materia medicilor de familie, constatăm că numărul de
contracte cu casele de asigurări este în creștere (Raportul CNAS) și că,
probabil prin scăderea populațională, numărul de cetățeni repartizați pentru o
listă a scăzut de la 1.750 (în 1998) la 800 (2016). Pare că nu e o lipsă de
medici de familie, deși în 15% din comunele țării nu există medici (Raport
CNAS).
Tot ca exemplu de proastă înțelegere a
ceea ce însemnă deficit de medici, se știe că în București lucrează 14.000 de
medici, adică aproximativ o treime din medicii țării. Este deficit sau surplus?
În materie de formare de personal, programul nu ia în considerare faptul că
România este pe primul loc în lume la formarea de medici raportat la numărul de
locuitori.
Poate că programul ar fi trebuit să ofere
mai multe amănunte și să puncteze mai clar prioritatea legată de procesul de
adecvată repartizare a medicilor și personalului medical. Așa cum se încearcă,
la ultimele puncte din listă. Ar fi nevoie de un centru național de resurse
umane în sănătate, plasat în subordinea Ministerului Sănătății, care să
colaboreze cu colegiile profesionale și cu instituțiile academice medicale.
Programele naționale și legislația
Pentru „Programele ministeriale de
sănătate” se cer „mai mulți bani”. Se precizează necesitatea de a lărgi sfera
bolilor și a banilor pentru unele boli, mai rare. Problema este că nu se spune
câți bani ar fi necesari pentru a pune în aplicare cele scrise.
PSD precizează că dorește o nouă lege a
sănătății, deși, în august 2015, Parlamentul, prin efortul reprezentanților PSD
din comisiile de sănătate, a reușit unificarea tuturor modificărilor la Legea
95/2006, într-o formă corespunzătoare și adecvată (Legea 95R/2015). Noii legi i
se alocă un termen final: 31 decembrie 2017.
Fără alte termene, se vorbește despre
înființarea unui grup interministerial de evaluare a sănătății populației în
relație cu educația, mediul, transporturile etc. Grup care... există și acum!
Apoi, se arată că dosarul electronic trebuie să fie operațional, la fel și
sistemul informatic (probabil SIUI și cel de trimitere a datelor către Școala
Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul
Sanitar). Or, acestea din urmă există și funcționează. Enunțuri demagogice.
Vedere de ansamblu
Programul de guvernare 2017–2020 este
„alambicat”. Strategia enunțată este că „Viziunea principală a programului
guvernului în domeniul sănătății este construită în jurul cetățeanului și nu a
sistemului medical, scopul final fiind acela ca serviciile de sănătate să fie
cât mai aproape de cetățean”. În schimb, ca orice program axat pe sistem,
vorbește despre infrastructură și nu despre procese.
Orice program trebuie să specifice
modalitatea de bugetare a acțiunilor propuse. Unele acțiuni din program sunt
bugetate, dar altele (cele mai multe) – nu. Dacă vrei să fii consecvent, atunci
toate ar fi trebuit să aibă aceste specificări. De exemplu, se precizează cât
vor costa spitalele propuse a fi construite. Dacă este așa, pentru a fi
consecvenți, autorii programului ar fi trebuit să spună cât costă fiecare din
acțiunile propuse a fi realizate: de exemplu, cât va costa formarea
profesională? Dar redactarea unui noi legi a sănătății? Sau cât vor costa 2.300
de ambulanțe pentru comunele României?
Într-un program coerent, fiecare acțiune
se finalizează cu un termen de realizare. Acesta lipsește pentru cele mai multe
obiective propuse: de exemplu, în cât timp se pot construi nouă spitale, un
campus universitar sau cartierul de locuințe pentru medici? Doar dacă nu cumva
termenul este implicit: 2020.
Viziunea PSD este dualistă: enunțul
construcției în jurul cetățeanului este urmat de fapt de strategii de
dezvoltare a sistemului și nu a proceselor care să-i privească pe cetățeni. De
exemplu, din enunț, ar rezulta că construcția a nouă spitale este un proces
prin care serviciile de sănătate devin mai apropiate de cetățean. Aici se
confundă procesul de apropiere a serviciilor cu cel de servicii spitalicești.
Chiar dotarea cu salvări în toate comunele țării denotă o viziune bazată pe
sistem și nu pe cetățean. Dacă ar fi bazat pe cetățean, atunci ar fi trebuit
ca, plecând de la lipsa serviciilor medicale în comune (rural), să avem o
statistică a dorințelor cetățenilor legat de tipul de servicii comunale pe care
le doresc. Iar cetățenii doresc să fie sănătoși, nu să meargă la spital cu
salvarea. În acest sens, programele de prevenție dezvoltabile prin medicul de
familie sau de circă rurală sunt mai aproape de cetățean decât aducerea de
salvări în rural.
Strategia sau ideologia programului
lipsesc. În trecut PSD (PDSR) a avut astfel de viziuni. Guvernul Văcăroiu, prin
Iulian Mincu, a redactat (în 1993) primul text al legii asigurărilor de
sănătate, care a schimbat structura sistemului comunist (Legea 3/1978).
Ideologia acelui proiect, precum și a legii care a fost aprobată după patru ani
de discuții (145/1997) a fost una creștin-democrată, de tip german sau
Bismarck. Guvernul Năstase a modificat Legea 145/1997 prin ordonanță de
urgență, în sens pur comunist. De fapt, a naționalizat fondul independent al
CNAS. Această ordonanță a permis introducerea bugetului FNUASS în bugetul
consolidat al statului și a permis controlul politic al contribuțiilor.
Guvernul Ponta 1 a încercat să schimbe Legea 95/2006, redactată în stil
socialist de ministrul liberal Eugen Nicolăescu. Interesant este că Guvernul
Ponta 1, prin ministrul Vasile Cepoi, a preluat proiectul Păunescu–Vlădescu al
președintelui Băsescu și l-a promovat. Or, acel proiect era de factură pur
liberală, conform principiului Bolkenstein: privatizarea tuturor instanțelor
publice: școli, armată, poliție.
Să ne așteptăm la o modificare în sens
socialist, precum în Marea Britanie, Canada și Noua Zeelandă, către un sistem
Beveridge? Să ne așteptăm, dimpotrivă, la revenirea la textul propus de
socialiștii de tip Văcăroiu–Mincu, adică pe baza unei ideologii
creștin-democrate, de tip Bismarck? Sau să ne așteptăm la promovarea unei
poziții liberaliste, cum a făcut Guvernul socialist Ponta 1?
Concluzii
Programul de guvernare este lipsit de
viziunea ideologică socialistă, generată de numele PSD. Programul ne arată o
abordare centralistă, mai apropiată tipului Semașco de sistem decât celor
socialiste, bazată pe spital și nu pe acțiune preventivă.
Programul este lipsit de consecvență în
enunțuri, cu lipsă de identificare a punctelor critice, cu lipsă a termenelor
de realizare, cu lipsă a modului de bugetare a acțiunilor propuse.