Newsflash
OPINII

Lipsurile programului de guvernare

Lipsurile programului de guvernare
La capitolul „sănătate”, programul de guvernare afirmă că este „centrat pe cetățean”. Dintre măsurile prevăzute, amintim: construirea a nouă spitale; modernizarea spitalelor județene; modernizarea policlinicilor, centrelor medicale și a structurilor de primiri urgențe (adică tot de la spitale); dotarea localităților cu ambulanțe, pentru a putea transporta cetățeanul la unitatea sanitară cea mai apropiată; cea mai apropiată unitate sanitară pe care o propune PSD este dispensarul comunal. Finalul listei de acțiuni este „dotarea minimă a dispensarelor”. Motivul: pentru a nu mai fi nevoie ca cetățeanul să fie transportat la alte unități medicale (non-dispensare), „să traverseze țara, să stea la cozi, în speranța unui act medical de calitate”.
Constatăm câteva inadvertențe: acțiunile enunțate sunt, de fapt, propuneri de investiții în structura sistemului, nicidecum orientate spre pacient; deși se enunță apropierea de cetățean, principalele investiții se dovedesc a fi departe de cetățean: capitalele de regiuni și de județe, nu comunele țării; într-un final, se spune și de medicii de familie și de dispensare, cei care sunt, de fapt, cel mai aproape de cetățean. Dacă ai strategie de a ranforsa dispensarele și medicii de familie, de ce mai este nevoie de spitalele nou construite?

 

Infrastructura din sănătate

 

La capitolul „puncte critice”, programul identifică întâi infrastructura. Spitalele sunt „insalubre, calde vara și reci iarna, cu mobilier rupt și învechit”. Iar „spitalele private, unde se duc oamenii cu bani, nu sunt mai bune din punct de vedere medical”, ci numai hotelier. Deci punctul critic al infrastructurii sistemului de sănătate acesta ar fi? Imediat apare însă încă unul: „te duci cu o boală și ieși de acolo cu încă două”. Aici, problema nu este numai de hotelieră, punctul critic este direct legat de practica medicală.
Problema infrastructurii ar fi rezolvată prin construcția celor nouă spitale, fiecare cu câte o mie de paturi. Ne întrebăm însă ce se va întâmpla cu cele deja existente? De ce trebuie așa multe paturi în spitalele din capitalele de regiuni istorice, care sunt chiar foarte departe de cetățeanul rural? La aceste clădiri noi se mai adaugă altele nouă, căci specialiștii PSD doresc ca la fiecare spital să fie atașat câte un hotel pentru aparținători, cu 50 de locuri fiecare. Aproximativ 5% din pacienții internați ar beneficia de această facilitate. Ceva mai multe amănunte aflăm despre spitalul republican: 2.500 de paturi, 30 de clinici, echipamente de ultimă generație. Adiacent, un campus universitar cu 2.000 de locuri de cazare. Hotelul acestui spital va fi pe măsură: două mii de locuri. În timp ce spitalele regionale vor costa 300 de milioane de euro fiecare, spitalul republican va ajunge la 1.100 de milioane de euro. Dacă planul PSD va fi pus în aplicare, spitalul republican ar intra, într-un clasament al celor mai mari spitale din lume, direct pe locul al doilea, după cel din Ahmedabad, India, cu 2.800 de paturi, și la egalitate cu Spitalul medicinii tradiționale din Beijing, cu 2.500 paturi. Spitalul din Ahmedabad deservește o populație metropolitană de 6,5 milioane de locuitori și una regională de 65 de milioane. Cel din China – o populație metropolitană de 22 de milioane și una regională de 28 de milioane. Bucureștiul metropolitan are două milioane de locuitori, iar Muntenia circa șase milioane.
Se vorbește apoi despre reabilitare, modernizare, extindere și dotare pentru 15 spitale județene, 150 de ambulatorii, 25 de UPU și pentru centre medicale integrate. Tot la dotări – cu aparate de IRM și CT și cu șase-zece paturi pentru arși, pentru fiecare spital județean se vorbește în continuare. De curiozitate, am verificat ce spitale județene nu au un aparat imagistic de CT sau IRM: toate au.
Mai departe, programul vorbește despre capacitatea de reacție a serviciilor de urgență, dar legat de înlocuirea parcului de ambulanțe cu unele noi și dotarea fiecărei comune cu ambulanțe. De fapt, se confundă dotarea cu capacitatea de reacție. Aceasta din urmă depinde de comunicații, de existența și de starea drumurilor, de personalul care să asigure permanența unor astfel de servicii. De exemplu, o ambulanță într-o comună ar necesita un garaj, doi mecanici, cinci șoferi pentru trei schimburi, patru-cinci asistenți medicali și, eventual, un medic. Adică 12–15 oameni cu pregătire specializată. La o estimare de numai 2.300 de comune, ar fi necesari 30.000–35.000 de noi salariați în sistem. Există? Cine îi va plăti? Întrebări pe care autorii programului nu pare că și le-au pus. Apoi, ambulanțele ar fi necesare pentru a transporta pacientul până la cea mai apropiată unitate sanitară. Or, tot programul de guvernare ne spune că aceasta este dispensarul comunal. A transporta un pacient la dispensarul din aceeași comună cu o salvare pare o cheltuială de bani și timp nepermise.
Un alt subpunct este extrem de important. El aduce în discuție prevenția îmbolnăvirilor în școli, adică la copiii foarte activi. Programul lansează câteva idei, dar le leagă greșit de dezvoltarea și reabilitarea școlilor și nu ca element de sine stătător. Textul ne face să credem că autorii nu cunosc îndeajuns de bine problematica. Ea derivă din strategiile de reformare a sistemului din anii ’90, atunci când s-a introdus Legea asigurărilor sociale de sănătate, care i-a transformat pe mulți medici școlari în medici de familie. Acea viziune poate ar trebui schimbată în prezent: medicul de țară, cu dispensarul în comună, se poate ocupa de problemele școlare ca pe vremea comunismului? Va fi el obligat sau va fi stimulat să ofere și astfel de servicii? Sau angajăm câte un medic în fiecare școală? Programul nu ne lămurește.

 

Diagnostic și tratament

 

Și la capitolul „Capacitatea redusă de diagnostic și tratament”, autorii confundă problemele sau le enunță la fel de neclar. Incapacitatea de diagnostic și tratament pare a rezida în faptul că pacienții încearcă prea multe tratamente pentru că vizitează prea mulți medici incompetenți, despre care autorii programului spun că „nu reușesc să identifice afecțiunea”, cu evoluții spre acutizare sau deces. Din acest motiv, pacienții ar prefera să ia trenul spre București sau spre străinătate.
Scoatem în evidență proasta informare a autorilor programului: rapoartele CNAS arată că proporția cazurilor rezolvate în afara Bucureștiului este de 95%, numărul de vizite per medic este în creștere, dar nu îndeajuns de mare ca în alte părți (HiT România 2016), numărul de analize medicale este extrem de mare față de ceea ce se face prin alte părți, iar numărul de analize performante a crescut în România cu 1.000% în ultimii zece ani. Apoi, programul propune măsuri care nu au legătură cu calitatea actului medical: dezvoltarea de centre de telemedicină și de e-health. Acestea sunt elemente de suprastructură a sistemului.
În schimb, la acest capitol sunt introduse elemente pozitive legate de prevenție, însă prost încadrate (prevenția nu este diagnostic și nici tratament). Se vorbește despre screeninguri pentru boli netransmisibile cu impact populațional, screening preconcepție, pentru boli genetice, metabolice, malformații, screening pentru hepatite, HIV, TB (prin fonduri nerambursabile) și, în final, despre prevenție în școli.

 

Medicamente

 

În ce privește medicamentele, autorii identifică două puncte critice: sunt prea scumpe și nu se găsesc medicamente de ultimă generație. Acestea ar fi motivele pentru care cetățenii nu găsesc medicamentele compensate pe care le caută și ajung să le cumpere necompensat sau deloc.
La acest capitol, unele dintre măsurile propuse par a fi acțiuni de urmat, în vreme ce altele sunt doar enunțuri demagogice. Exemple de demagogie: „Program național prin care, pentru fiecare boală, fiecare pacient va avea la dispoziție un medicament gratuit pentru afecțiunea sa” sau „Reglementarea prin lege și controlul suplimentelor alimentare” sau „Asigurarea pieței cu medicamentele necesare pacientului la momentul nevoii lui”. Primul este pur și simplu absurd, al doilea exemplu este deja reglementat de legile actuale, iar al treilea depinde de legile economice, nu de prescripții guvernamentale. Ca un element pozitiv, remarcăm dorința autorilor de a revigora Institutul Cantacuzino.

 

Resursa umană

 

Se afirmă direct că există deficit de medici, asistente și personal auxiliar. Sunt date ca exemplu decesele de la Maternitatea Giulești (din 2010). Se precizează și că salarizarea din sistem este precară, că, din acest motiv, personalul pleacă, iar pacienții sunt nemulțumiți.
Programul de guvernare propune zece linii de acțiune, din care jumătate vizează salarizarea. Acestea par a fi extrem de generoase și au termen clar (1 ianuarie 2018): un medic rezident – 1.200 euro, dublarea salariilor asistenților, impozitare 0% (numai pentru medici), minimum 2.150 lei pentru asistenții din sistemul social. Oricum, apare evident că aceste salarii nu pot crește dacă valoarea punctajelor per serviciu nu va crește corespunzător. Dacă ar fi să luăm ca bază creșterea salariului unui rezident, care acum are aproximativ 450 de euro, apare evident că valoarea punctului DRG trebuie să crească de cel puțin trei ori. Aceasta înseamnă creșterea FNUASS cu 300%, adică de la aproximativ 6 la 18 miliarde de euro. Dar, despre acest aspect al problemei, programul nu spune nimic. Cum va crește FNUASS cu 300%? Va crește taxa pentru sănătate de la 10,7% (din fondul de salarii) sau 5,5% (din fondul unui PFA) la 14%, cât a fost ea inițial, în Legea 145/1997?
Vine apoi un enunț legat de obiective: „Asigurarea formării unui număr adecvat de categorii de personal medical, cu preponderență pentru acele specialități care înregistrează un deficit”. Din păcate, programul nu identifică specialitățile sau categoriile de personal deficitare. În plus, nu ne arată cum se poate acționa pentru a forma acel număr adecvat de personal. De exemplu, în materie de asistente, știm că există un deficit de 38.000 în întreaga țară, dar spitalele nu au bani să plătească noi angajate pe aceste posturi. În materia medicilor de familie, constatăm că numărul de contracte cu casele de asigurări este în creștere (Raportul CNAS) și că, probabil prin scăderea populațională, numărul de cetățeni repartizați pentru o listă a scăzut de la 1.750 (în 1998) la 800 (2016). Pare că nu e o lipsă de medici de familie, deși în 15% din comunele țării nu există medici (Raport CNAS).
Tot ca exemplu de proastă înțelegere a ceea ce însemnă deficit de medici, se știe că în București lucrează 14.000 de medici, adică aproximativ o treime din medicii țării. Este deficit sau surplus? În materie de formare de personal, programul nu ia în considerare faptul că România este pe primul loc în lume la formarea de medici raportat la numărul de locuitori.
Poate că programul ar fi trebuit să ofere mai multe amănunte și să puncteze mai clar prioritatea legată de procesul de adecvată repartizare a medicilor și personalului medical. Așa cum se încearcă, la ultimele puncte din listă. Ar fi nevoie de un centru național de resurse umane în sănătate, plasat în subordinea Ministerului Sănătății, care să colaboreze cu colegiile profesionale și cu instituțiile academice medicale.

 

Programele naționale și legislația

 

Pentru „Programele ministeriale de sănătate” se cer „mai mulți bani”. Se precizează necesitatea de a lărgi sfera bolilor și a banilor pentru unele boli, mai rare. Problema este că nu se spune câți bani ar fi necesari pentru a pune în aplicare cele scrise.
PSD precizează că dorește o nouă lege a sănătății, deși, în august 2015, Parlamentul, prin efortul reprezentanților PSD din comisiile de sănătate, a reușit unificarea tuturor modificărilor la Legea 95/2006, într-o formă corespunzătoare și adecvată (Legea 95R/2015). Noii legi i se alocă un termen final: 31 decembrie 2017.
Fără alte termene, se vorbește despre înființarea unui grup interministerial de evaluare a sănătății populației în relație cu educația, mediul, transporturile etc. Grup care... există și acum! Apoi, se arată că dosarul electronic trebuie să fie operațional, la fel și sistemul informatic (probabil SIUI și cel de trimitere a datelor către Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar). Or, acestea din urmă există și funcționează. Enunțuri demagogice.

 

Vedere de ansamblu

 

Programul de guvernare 2017–2020 este „alambicat”. Strategia enunțată este că „Viziunea principală a programului guvernului în domeniul sănătății este construită în jurul cetățeanului și nu a sistemului medical, scopul final fiind acela ca serviciile de sănătate să fie cât mai aproape de cetățean”. În schimb, ca orice program axat pe sistem, vorbește despre infrastructură și nu despre procese.
Orice program trebuie să specifice modalitatea de bugetare a acțiunilor propuse. Unele acțiuni din program sunt bugetate, dar altele (cele mai multe) – nu. Dacă vrei să fii consecvent, atunci toate ar fi trebuit să aibă aceste specificări. De exemplu, se precizează cât vor costa spitalele propuse a fi construite. Dacă este așa, pentru a fi consecvenți, autorii programului ar fi trebuit să spună cât costă fiecare din acțiunile propuse a fi realizate: de exemplu, cât va costa formarea profesională? Dar redactarea unui noi legi a sănătății? Sau cât vor costa 2.300 de ambulanțe pentru comunele României?
Într-un program coerent, fiecare acțiune se finalizează cu un termen de realizare. Acesta lipsește pentru cele mai multe obiective propuse: de exemplu, în cât timp se pot construi nouă spitale, un campus universitar sau cartierul de locuințe pentru medici? Doar dacă nu cumva termenul este implicit: 2020.
Viziunea PSD este dualistă: enunțul construcției în jurul cetățeanului este urmat de fapt de strategii de dezvoltare a sistemului și nu a proceselor care să-i privească pe cetățeni. De exemplu, din enunț, ar rezulta că construcția a nouă spitale este un proces prin care serviciile de sănătate devin mai apropiate de cetățean. Aici se confundă procesul de apropiere a serviciilor cu cel de servicii spitalicești. Chiar dotarea cu salvări în toate comunele țării denotă o viziune bazată pe sistem și nu pe cetățean. Dacă ar fi bazat pe cetățean, atunci ar fi trebuit ca, plecând de la lipsa serviciilor medicale în comune (rural), să avem o statistică a dorințelor cetățenilor legat de tipul de servicii comunale pe care le doresc. Iar cetățenii doresc să fie sănătoși, nu să meargă la spital cu salvarea. În acest sens, programele de prevenție dezvoltabile prin medicul de familie sau de circă rurală sunt mai aproape de cetățean decât aducerea de salvări în rural.
Strategia sau ideologia programului lipsesc. În trecut PSD (PDSR) a avut astfel de viziuni. Guvernul Văcăroiu, prin Iulian Mincu, a redactat (în 1993) primul text al legii asigurărilor de sănătate, care a schimbat structura sistemului comunist (Legea 3/1978). Ideologia acelui proiect, precum și a legii care a fost aprobată după patru ani de discuții (145/1997) a fost una creștin-democrată, de tip german sau Bismarck. Guvernul Năstase a modificat Legea 145/1997 prin ordonanță de urgență, în sens pur comunist. De fapt, a naționalizat fondul independent al CNAS. Această ordonanță a permis introducerea bugetului FNUASS în bugetul consolidat al statului și a permis controlul politic al contribuțiilor. Guvernul Ponta 1 a încercat să schimbe Legea 95/2006, redactată în stil socialist de ministrul liberal Eugen Nicolăescu. Interesant este că Guvernul Ponta 1, prin ministrul Vasile Cepoi, a preluat proiectul Păunescu–Vlădescu al președintelui Băsescu și l-a promovat. Or, acel proiect era de factură pur liberală, conform principiului Bolkenstein: privatizarea tuturor instanțelor publice: școli, armată, poliție.
Să ne așteptăm la o modificare în sens socialist, precum în Marea Britanie, Canada și Noua Zeelandă, către un sistem Beveridge? Să ne așteptăm, dimpotrivă, la revenirea la textul propus de socialiștii de tip Văcăroiu–Mincu, adică pe baza unei ideologii creștin-democrate, de tip Bismarck? Sau să ne așteptăm la promovarea unei poziții liberaliste, cum a făcut Guvernul socialist Ponta 1?

 

Concluzii

 

Programul de guvernare este lipsit de viziunea ideologică socialistă, generată de numele PSD. Programul ne arată o abordare centralistă, mai apropiată tipului Semașco de sistem decât celor socialiste, bazată pe spital și nu pe acțiune preventivă.
Programul este lipsit de consecvență în enunțuri, cu lipsă de identificare a punctelor critice, cu lipsă a termenelor de realizare, cu lipsă a modului de bugetare a acțiunilor propuse.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe