Luna trecută s-au împlinit zece ani de la
trecerea în nefiinţă a academicianului Nicolae Cajal, fost preşedinte al Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România şi fost director al Institutului Naţional
de Virusologie „Ştefan S. Nicolau“. Pentru a marca acest moment, Academia Română
şi Fundaţia „Acad. Nicolae Cajal“ au organizat, la 24 martie, o întâlnire
comemorativă în Aula Academiei, având ca invitaţi numeroase personalităţi care
l-au cunoscut ori s-au intersectat într-un fel cu profesorul Cajal în timpul
vieţii sale. Şi nu numai pentru că aşa se cuvine într-un astfel de moment, toţi
invitaţii au rostit cuvinte frumoase, în care şi necunoscătorii puteau simţi
admiraţia sinceră şi o anume sfială în faţa memoriei unui „om bun“. „În această
ţară în care fiecare urăşte pe altul, despre Nicolae Cajal nu se poate spune
nimic rău“, a observat, între două discursuri la superlativ, acad. Răzvan
Theodorescu, moderatorul simpozionului. A fost un adevărat tur de forţă
coordonarea unor discursuri ca piesele unui puzzle, conturând firesc şi fără
redundanţe imaginea unei personalităţi unanim apreciate. Un om inteligent,
generos, demn, modest şi fermecător, care aducea speranţă acolo unde era
disperare şi armonie acolo unde era discordie, cu credinţa că omul este făcut să
facă bine şi să se bucure de semenii săi – acesta a fost miezul portretului pe
care l-au conturat vorbitorii despre profesorul Cajal.
Mai auzisem cuvinte frumoase despre Nicolae
Cajal, de la profesorii Alexandru Câmpeanu şi Eugen Brătucu, în discuţiile care
au pregătit scrierea articolului despre desfiinţarea Spitalului Caritas
(articol publicat în „Viaţa medicală“). În cele trei ore cât a durat comemorarea
din Aula Academiei, cuvântul Caritas a lipsit cu desăvârşire, de parcă o jenă
în faţa neputinţei noastre ar fi şters cu buretele acest subiect din viaţa
profesorului (reamintim că spitalul a fost închis în 2011, după o istorie de
peste 100 de ani şi o retrocedare către Federaţia Comunităţilor Evreieşti;
academicianului Cajal i se atribuie cuvintele „Cât voi trăi eu, spitalul nu va
fi desfiinţat!“). Întâlnirea din Aulă mi-a confirmat impresia mai veche, şi
anume că, odată cu moartea profesorului, s-a încheiat un capitol. Eleganţa nu
contaminează dacă nu găseşte un teren fertil. Adaptarea la realitate înseamnă şi
acţiuni, nu doar vorbe, iar faptele şi cuvintele se contrazic uneori între ele.
Câţiva dintre vorbitori au declarat că se întreabă în continuare, în momentele
lor grele, „Oare cum ar fi procedat acum profesorul?“ Chiar aşa, cum?
Vaccin împotriva lichelismului
Trecut în nefiinţă la 7 martie 2004, la
vârsta de 85 de ani, profesorul Nicolae Cajal a fost membru al Academiei Române
(corespondent, din 1963, şi titular, din 1990), directorul Institutului Naţional
de Virusologie „Ştefan S. Nicolau“ în perioada 1967–1990, preşedintele Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România şi al Fundaţiei Elias. În calitate de
director al Centrului de studii în probleme etnice din cadrul Academiei, a
coordonat proiecte menite să creeze punţi între comunitatea evreiască şi cea
română – „À la recherche de l’autre“,
„Open windows“, „I trust you“. Mai mult decât atât, este meritul personalităţii
profesorului şi al inteligenţei sale binevoitoare de a fi jucat de multe ori
rolul de avocat al României, dincolo de cauza evreiască. Majoritatea
vorbitorilor au amintit spiritul său tolerant şi deschis dialogului, care a căutat
să pună mereu pe primul plan viitorul. După cum au subliniat dr. Irina Cajal,
acad. Răzvan Theodorescu şi acad. Maya Simionescu, preşedintele Secţiei de Ştiinţe
Biologice a Academiei Române, prof. Nicolae Cajal a fost fidel misiunii sale
civice de a face lumea mai bună.
„Cred că o să spun acum o mare prostie, dar
o spun din suflet“ – aşa suna strategia modestiei pe care prof. Cajal o aborda
în discuţiile cu oamenii politici, şi-a amintit Carmen Dumitru, vicepreşedinta Fundaţiei „Acad.
Nicolae Cajal“. Şi oficialul nu putea spune „Nu“, iar discuţia continua şi a
doua zi, cu mai mulţi sorţi de izbândă.
Profesorul îşi alegea colaboratorii fără
prejudecăţi şi le punea în valoare calităţile, considera ideile un bun comun,
cultiva discuţiile în contradictoriu şi se bucura atunci când duceau la
consens, dar nu prin complezenţă, a subliniat în discursul său prof. dr. Costin
Cernescu, director onorific al Institutului de Virusologie „Şt. S. Nicolau“ şi
membru corespondent al Academiei Române.
Acelaşi
spirit viu se întrevede din fragmentele de jurnal citate de prof. Vasile Stănescu,
directorul Fundaţiei Familia Menachem H. Elias, membru de onoare al Academiei
Române şi prieten al profesorului Cajal. „Mi-ar plăcea să creez un vaccin
împotriva prostiei, lichelismului şi antisemitismului“, nota Nicolae Cajal. Şi
tot el se întreba dacă „cei mari au devenit mari pentru că au fost lichele sau
au devenit lichele după ce au devenit mari“.
Omul de ştiinţă
„Se
vorbeşte mult despre omul Cajal, dar legitimitatea cu care profesorul Cajal
aborda aceste lucruri venea din probitatea sa ştiinţifică“, a punctat în
discursul său prof. dr. Ştefan Constantinescu, director pentru cooperare
europeană la Institutul de Virusologie „Şt. S. Nicolau“ şi profesor la
Universitatea Catolică din Lauvin. Prof. Constantinescu a vorbit despre libertatea
pe care ţi-o dă cercetarea medicală, precum şi despre robia în care te prinde,
declarând că dragostea pentru cercetare i-a fost transmisă de Nicolae şi de
Vivi Cajal. Dintre realizările profesorului Cajal, amintim studiile sale despre
virusurile herpetice şi enterovirusuri, despre oncoliza şi oncogeneza virală,
studiile de pionierat în domeniul virusului rujeolos, care au dus la crearea
vaccinului rujeolos. Prof. Cajal a format generaţii întregi de medici de
laborator şi realizările sale au avut un impact major asupra sănătăţii publice,
imunologiei, histopatologiei, fiziopatologiei. A fost implicat în cercetarea
hepatitelor virale şi în fiziopatologia cirozei hepatice şi diabetului zaharat.
În ’88–’89, aminteşte tot prof. Constantinescu, a încurajat cercetarea în
domeniul infecţiei cu HIV, în momentul în care autorităţile nu recunoşteau
existenţa acestui virus şi descurajau orice fel de cercetare în domeniu.
Astfel, profesorul Cajal a făcut posibilă descoperirea cazurilor de HIV-SIDA în
primăvarea lui ’89. „Ştiinţa nu se poate face fără şcoală şi fără un maestru“,
spunea profesorul Cajal. „Iar România are această şcoală prin profesorii
Victor Babeş, Constantin Levaditi, Ştefan S. Nicolau şi Nicolae Cajal“, a spus
prof. Ştefan Constantinescu. Medicul consideră că, dacă profesorul ar mai fi
trăit, discursul lumii medicale ar fi fost altul şi mai mulţi tineri ar fi
ales cercetarea medicală.
Poate
că astfel de comemorări nu ar trebui să rămână doar „prilej de reîntoarcere în
abisul din noi“, ci şi prilej de a privi spre viitor, de a găsi soluţii şi a
face proiecţii. Ar fi, probabil, pe placul şi în spiritul profesorului Cajal,
cunoscut pentru jena sa în faţa decernării de premii şi de onoruri. „Arată-ţi
dragostea faţă de mine prin modestie şi prin muncă, nu-mi ridica monumente“, îi
spunea profesorul fiului său.