Trezirea
unora dintre intelectuali – mai devreme sau mai târziu – din „visul comunist“
trebuie să fi fost îndelungată şi dureroasă. Îndelungată, pentru că adevărurile nu li s-au relevat dintr-o dată:
cele mai multe erau omise sau ocultate cu intenţie; altele, păreau neverosimile
când ajungeau prin varii canale de informaţie în spaţiul public; destule erau
distorsionate cu ajutorul unui ambalaj propagandistic bine pus la punct. Dureroasă, deoarece renunţarea la o
credinţă în care şi pentru care au trăit şi făptuit presupunea chinuitoare
procese de conştiinţă. Am în vedere doar pe „unii dintre intelectuali“ – pentru
lichelele la care face „Apel“ filosoful Gabriel Liiceanu, trecerea de la noapte
la zi s-a făcut cu iuţeala schimbării unui veşmânt uzat şi murdar cu unul nou şi
curat, atât cât să acopere jegul moral şi să fie la modă.
Un
caz cumva particular este cel al primei femei ministru al sănătăţii din România
(în guverne succesive Petru Groza, începând cu 1 dec. 1946) şi singura femeie
delegată la Conferinţa de Pace de la Paris (1947), dr. Florica Bagdasar (n. 24 ian. 1901 – d.19 dec. 1978). În ceea ce
o priveşte, sursele de documentare în variante scrise, chiar dacă nu foarte
numeroase, sunt autentice, de bună calitate şi permit conturarea acesteipersonalităţi din punctul de vedere al opţiunii sale politice îmbrăţişate la un
moment dat1. Opinez că dr. Florica Bagdasar nu pare să fi fost, în
mod particular, contaminată nici de morbul puterii şi nici de cel al politicii,
preocuparea sa dominantă fiind aceea a săvârşirii binelui colectiv, în numele
profesiei medicale, a jurământului hipocratic, a dragostei şi admiraţiei
purtate soţului său, neurochirurgul D. Bagdasar, căruia, după deces, i-a
succedat la conducerea Ministerului Sănătăţii. Ceea ce nu înseamnă că alăturarea
sa unor lideri comunişti ai momentului, dintre cei mai duri în susţinerea
programului de sovietizare a ţării, i-ar fi stimulat opoziţia ori retragerea
din funcţiile importante ocupate, aducătoare, totuşi, de privilegii. Atunci,
ca şi acum însă, sănătatea era a cincea roată la căruţă, iar un membru al
guvernului – mai ales dacă fotoliul era la sănătate – nu reprezenta cine ştie
ce în ochii vârfurilor partidului, conducerea PCR folosindu-se de acest
„demnitar“ ca de o marionetă. Încât „avantajele“ – mai mult sau mai puţin
personale – puteau fi: acceptul pentru a călători peste hotare, atribuirea unei
locuinţe şi a unui automobil de serviciu şi altele asemenea. În cazul soţilor
Bagdasar, nici măcar o locuinţă, familia ocupând o casă modestă în Bucureşti, rămasă
de la părinţi şi grevată, la moartea acestora, de datorii către vânzător.
Imediat
după 23 august 1944, Florica Bagdasar a devenit membră a Partidului Comunist
Român, această puţin numeroasă formaţiune politică participând, în 1945, la
alegerile măsluite şi câştigate de Blocului Naţional Democrat, urmate de
instalarea prin forţă a guvernului P. Groza. A primit sarcini „trasate de
partid“, fiind cooptată în diferite organizaţii de masă, precum Uniunea
Femeilor Democrate din România (înfiinţată în ian. 1948, preşedintă de onoare –
Ana Pauker, preşedintă a Secţiei de sănătate – Florica Bagdasar2).
În „Enciclopedia on-line a României“ se face afirmaţia că înfiinţarea UFDR a
fost urmarea hotărârilor Comitetului Executiv al Federaţiei Internaţionale a
Femeilor Democrate, luate cu prilejul Congresului Mondial al Femeilor de la
Stockholm (1945), ceea ce este adevărat. În România însă, această organizaţie a
fost îndeosebi o pârghie de ideologizare a populaţiei feminine, cu ţintă expresă
casnicele, muncitoarele din fabrici, femeile necalificate şi cu familii
dezorganizate, a celor provenind din mediul rural. De asemenea, grăitor, un
paragraf din statutul UFDR enunţa între scopuri: „Întărirea colaborării cu
URSS, bastion al politicii antifasciste şi antiimperialiste, luptătorul cel mai
hotărât pentru o pace justă şi trainică. Mobilizarea maselor de femei la luptă
activă împotriva instigatorilor de (sic)
război, în frunte cu imperialismele american şi englez“. Iar ca priorităţi: susţinerea
cooperativizării agriculturii şi plata cotelor către stat. Printre reuşitele
Uniunii, apreciate astfel de conducerea partidului – ca fiind importante în
preluarea totală a puterii – a fost şi aceea a dizolvării organizaţiilor
feminine care aparţineau de partidele istorice. Ulterior, UFDR şi-a pierdut
relativa sa autonomie, trecând, sub diferite noi denumiri, în subordinea şi
controlul direct al CC al PCR. Orientarea „ideologică“ a acestei uniuni este
sugerată de ilustraţia copertei revistei „Femeia“ (sept. 1948): un steag roşu,
având aplicate secera, ciocanul şi o stea în cinci colţuri, desfăşurat în
backgroundul chipului şi bustului unei tovarăşe femei, care stă într-o poziţie
asemănătoare personajului feminin din tabloul lui Rosenthal – „România revoluţionară“.
Lipseşte, desigur, pumnalul…3
Florica
Bagdasar a fost, între 1946 şi 1951, deputat în Mare Adunare Naţională, organul
suprem al puterii de stat, condus de un prezidiu în frunte cu C. I. Parhon. Ca
deputat de Tulcea, a folosit această calitate inclusiv pentru a iniţia şi susţine
cu succes o campanie antimalarică, devenită ulterior „pilot“ pentru eradicarea
malariei în ţara noastră. Potrivit propriilor mărturisiri (Fl. B.), indicele
plasmodic ajunsese la 64% în rândul populaţiei, ba chiar depăşea în unele zone
procentul de 94. În nenumărate localităţi, din cauza morbidităţii şi mortalităţii, nu existau copii sub vârsta de 3–4 ani, iar
mare parte din populaţie zăcea la pat scuturată de frigurile malariei şi
înfometată de secetă, scrie, într-un memoriu pregătit pentru a fi trimis
lui Nicolae Ceauşescu, în 1968, dr. Florica Bagdasar. Sub aspectul sumbru al morţii, sate întregi începuseră să migreze în
alte regiuni ale ţării, locuitorii părăsindu-şi casele considerate ca
blestemate, pentru ca astfel să-şi salveze viaţa. Într-o lucrare de istoria
medicinii, este descrisă – cu precizia unui raport de activitate – această acţiune:
„(…) la iniţiativa ministrului Florica Bagdasar, se hotărăşte organizarea unei
ample campanii de combatere a malariei în judeţul Tulcea (…).ţinându-se seama
de faptul că acoperirea cu personal sanitar judeţean şi dotarea tehnică a judeţului
erau insuficiente, s-a decis reorganizarea serviciului sanitar judeţean,
pentru a putea face faţă noilor cerinţe. A fost creat un centru sanitar
polivalent, deservit de nouă medici specialişti, 36 de centre sanitare rurale,
deservite de 12 medici şi 37 de surori de ocrotire, un dispensar mobil
polivalent, deservit de patru medici (radiolog-ftiziolog, dermatolog-venerolog,
pediatru şi malariolog), două staţiuni de malarie, la Tulcea şi Murighiol, un
centru de diagnostic şi tratament al malariei la Isaccea. În campanie, au fost
integraţi şi cei 15 medici existenţi în judeţ la acea dată. Reţine în mod
deosebit atenţia faptul că atât centrul de sănătate din Tulcea, cât şi
dispensarul mobil erau deservite nu numai de malariologi, ci şi de medici
ftiziologi, dermatologi şi pediatri, acţiunea fiind destinată combaterii
tuturor bolilor «sociale»“. În campania antimalarică au fost antrenate peste
1.500 de persoane, iar conducerea ştiinţifică a aparţinut prof. dr. Mihai Ciucă4.
O similară întreprindere a iniţiat dr. Florica Bagdasar – sub îndrumarea prof.
dr. Şt. M. Milcu – în Valea Jiului, pentru prevenirea guşii endemice din
regiunile miniere: Am dus, în momentele
de grele lipsuri prin care trecea ţara, o muncă susţinută de lămurire a tovarăşilor
din conducere şi am obţinut acordarea de fonduri necesare unor instalaţii de
iodare a sării. (Fl. B.) S-a implicat, de asemenea, în combaterea tifosului
exantematic care bântuia Moldova şi ameninţa să se extindă.
Florica
Bagdasar a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la
Paris, din 1946, conferinţă urmată de tratatele de pace semnate între Aliaţi şi
statele Axei. Din ţările înfrânte, membre ale Axei, făceau parte Italia,
România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda. România datora URSS, ca daune de război,
300 de milioane de dolari SUA, pe lângă alte şi alte daune şi restituiri adăugate
acestei sume; redobândea Transilvania de Nord, transferată de Hitler Ungariei
prin Dictatul de la Viena (1940), dar pierdea Bucovina de Nord şi Basarabia în
favoarea Uniunii Sovietice. Se păstrează, la Arhivele Naţionale ale României,
de interes pentru istorici, pagini de însemnări olografe ale Floricăi Bagdasar,
începând cu 11 aug. 1946, cu privire la contribuţia sa şi a delegaţiei române,
la această conferinţă, unde credea că rolul propriu va fi doar unul de „figuraţie“,
dar n-a fost să fie aşa. Femeia-om politic, o raritate în acel moment5,
va lua parte zilnic la reuniuni cu tematică diversă (politică, socială,
culturală etc.), va acorda interviuri reprezentanţilor presei, va avea
întrevederi cu personalităţi… La ora 91/2
seara era anunţat un Consiliu de Miniştri. Eu m’am dus să mă culc – fiind
foarte obosită. Pe la 10 fără un sfert, am fost chemată la Consiliul de Miniştri.
Consiliul de Miniştri s-a ţinut în sufrageria mare [clădirea Legaţiei României6]. Au participat: Dl Tătărăscu, preşedinte, Dej, Maurer, Pătrăşcanu,
Dămăcenau, Stoilov, Franasovici, Rădăceanu, Voitec, Horia Grigorescu şi Eu.
Când mi s-a spus că sunt chemată la Consiliu, am fost foarte surprinsă, fiindcă
am crezut că rolul meu se limitează strict la rol de figuraţie. Am stat f.
atentă şi tăcută şi am ascultat discuţiile în jurul expozeului făcut de Dl Tătărăscu.
Dl Tătărăscu susţine că, între cele 2 războaie mondiale, România a dus o
politică de pace. Maurer şi Dej argumentează că acest lucru nu este adevărat şi
că el nu ne dă dreptul la anularea obligaţiilor de a fi invadat Rusia Sovietică
– din contră, politica României, dacă a fost antirevizionistă, deci întrucâtva
antigermană, a fost însă şi anticomunistă, nici de cum pacifică [pacifist] – chestia cu Etiopia, când am protestat noi, şi cu Cehoslovacia,
când n-am vrut s-o ciopârţim, sunt izolate, în rest am dus o politică net
anticomunistă. Deci: să se lase în pace acest capitol ruşinos. Despăgubirile
din timpul ocupaţiei ungare, de milioane dolari să fie lăsate la o parte,
fiindcă ar aţâţa noi nemulţumiri – să ne limităm numai la despăgubirile de războiu
(Aş fi vrut să spun că ar fi bine să se spună: „în cazul când Ungaria renunţă
la despăgubirile ocupaţiei, renunţăm şi noi“). (…) Creerul Comisiei sunt comuniştii,
iar când, din întâmplare, social-democraţii au o modificare neînsemnată, ca să
fie pe placul comuniştilor ulterior scot cu deosebită emfază această înţelegere.(…)7 Tovarăşa Bagdasar a mai activat la „Apărarea
Patriotică“ şi la „Uniunea Patrioţilor“, a fost vicepreşedintă a Crucii Roşii,
iar – în anii ’60 – făcea parte din Comitetul Ligii Afro-Asiatice şi al UNESCO8.
Cred
că revelarea adevăratei feţe a comunismului a început pentru Florica Bagdasar
odată cu eliminarea sa din guvern de o manieră fără scrupule, dar obişnuită
tovarăşilor săi de drum, în care aceasta – la început, poate din naivitate – învestise
încredere. Putând avea ca simbol şarpele Uroborus – care se autodevorează –
liderii comunişti, în momentul când accedau la o funcţie „de putere“, căutau să-şi
aneantizeze predecesorii, găsind ori născocind motive, sau să-şi anihileze
companionii (dintr-un motiv sau altul, deveniţi incomozi), istoria partidelor
comuniste de pretutindeni ilustrând cu numeroase exemple această „strategie“.
În
amintirile Alexandrei Bellow9, lucrurile s-ar fi petrecut astfel: în
timp ce mama sa efectua o inspecţie în Dobrogea şi se pregătea să aibă o
întâlnire cu personalul medico-sanitar, şeful său de cabinet află de la radio şi
o informează că tocmai fusese demisă, fără nicio justificare. Deşi, evident, şocată
de această eliminare din guvern, dr. Florica Bagdasar a revenit, fără a cere
explicaţii, la conducerea Centrului de sănătate mintală pentru copii din Bucureşti,
creaţia sa, o premieră organizatorico-medicală în România10. Aici
trata copii cu handicap mental şi probleme de comportament, reuşind recuperări
impresionante, cu ajutorul unui colectiv de medici şi psihologi excelent pregătiţi
profesional şi devotaţi noii specialităţi: psihiatria infantilă. Care au fost –
care ar fi putut fi – totuşi motivele acestei demiteri şi ale dizgraţiei ce a
urmărit-o până la moarte?
La
sfârşitul războiului, ţara fusese afectată de epidemii, dar mai ales de
foamete, o foamete cumplită, agravată de seceta prelungită timp de doi ani.
Alexandra Bellow relatează în articolul memorialistic apărut în două numere
consecutive din revista „22“, în 2004 („Asclepios versus Hades în România“): În iarna lui 1946–47, foametea din Moldova a
atins proporţii catastrofale. Rezervele de alimente erau epuizate, iar mama era
disperată. Cum să lupţi împotriva tifosului şi a altor boli, când oamenii mor
de foame? Ea s-a dus la autorităţi şi a cerut aprobarea de a solicita oficial
sprijinul americanilor. I s-a spus: „Marii noştri prieteni sovietici sunt
devastaţi de război, ei nu ne pot da ajutor şi în faţa americanilor nu ne vom
umili. Renunţă la idee“. Mama nu s-a dat bătută, ci a insistat: „E vorba de o
jumătate de milion de oameni pe punctul de a muri de foame, se hrănesc cu scoarţă
de copac şi iarbă, mor copii în fiecare zi!“. În cele din urmă, poate doar ca să
scape de ea, cei din guvern au acceptat, fără nici un entuziasm. Mama mi-a
povestit scena aceasta de multe ori, pentru că a fost unul din cele mai
dramatice momente ale perioadei ei ministeriale. Florica Bagdasar a luat
legătura cu Burton Berry11, liderul corpului diplomatic american în
România, iar acesta împreună cu generalul Schuyler12, şeful
reprezentanţei militare americane în cadrul Comisiei Aliate de Control, au
îndemnat guvernul SUA să facă în regim de urgenţă o donaţie de alimente către
România. Însuşi preşedintele Harry S. Truman a ordonat uneia dintre navele
americane, care transporta 4.500 de tone de raţii şi 2.500 de tone de fasole –
destinate în mod normal armatelor americane din Mediterana – să ducă aceste
provizii în portul Constanţa, ca donaţie pentru populaţia afectată de secetă şi
de foamete din Moldova. Era stipulat ca
aceste alimente să fie mânuite şi distribuite de Crucea Roşie Română, sub
supravegherea Crucii Roşii americane, fără întârziere şi fără discriminări
politice, rasiale, sociale ori religioase. Acţiunea a fost o reuşită,
elogiată inclusiv de personalităţi din afara hotarelor ţării. Dar, pentru iniţiatoare,
nu a fost simplu: a trebuit să lupte în plus cu „mizerii“ de altă natură:
membrilor străini ai Crucii Roşii nu li se dădea viză de intrare în ţară, ba
chiar erau arestaţi sub acuzaţii imaginare; se schimbau etichetele de pe
pachetele de alimente şi medicamente (eticheta de provenienţă: „USA“ fiind
înlocuită cu inscripţia „URSS“!); se iviseră profitori – bişniţari am spune astăzi,
amintindu-ne de „interesul“ arătat de aceştia pentru ajutoarele primite din străinătate,
după evenimentele din decembrie ’89 – care deturnau rezervele ministerului,
vânzându-le pe piaţa neagră… În acelaşi scop, al îmbunătăţirii situaţiei din
România, o ţară spoliată de război şi de uriaşe datorii către Uniunea Sovietică,
bântuită de epidemii şi foamete, Florica Bagdasar a plecat la Stockholm, unde a
cerut şi a primit ajutor umanitar din partea Crucii Roşii Suedeze şi a Organizaţiei „Salvaţi copiii“. Timp de aproape doi ani,
copii nevoiaşi români au fost hrăniţi în „cantinele suedeze“, beneficiind, la
solicitarea ei, şi de alte ajutoare umanitare sosite din ţări occidentale, acţiuni
deloc uşoare în condiţiile vitrege de după cel de-al Doilea Război Mondial. Mama mi-a spus – îşi aminteşte Alexandra
Bellow – că presa guvernamentală, după o
penibilă tăcere, a recunoscut, fără entuziasm, campania americană de ajutorare
din Moldova, iar când Parlamentul României a adoptat, în sfârşit, o rezoluţie
de mulţumire, aceasta a fost atât de ambiguă, încât a fost un motiv de jenă în
plus. Americanii, pe bună dreptate, s-au simţit ofensaţi. Dar ploconirea faţă
de imperialişti nu-i putea fi iertată – o campanie furibundă de presă dezlănţuindu-se
pe această temă la puţin timp după ce fusese destituită, cu debut într-un amplu
articol de fond din „Scânteia“, intitulat: „Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice
în domeniul pedagogiei“. După cum relatează Alexandra Bellow, din ordinul
organelor de partid, articolul a fost „prelucrat“ în toate şcolile şi spitalele
din ţară. În plus, era acuzată de „cosmopolitism“, „ploconire slugarnică în faţa
concepţiilor putrede, antiştiinţifice ale ideologiei burgheze“, de „introducere
şi promovare în psihiatria infantilă a unor curente obscurantiste, de tipul
freudismului“, care înjosesc şi calomniază omul, „o diversiune menită să abată
atenţia maselor de la lupta de clasă“. La câteva zile după această şarjă de
presă, dr. Florica Bagdasar a fost eliberată din funcţia de director al
Centrului de sănătate mintală, trebuind „să predea pe loc cheile şi dosarele
instituţiei“, membrii familiei rămânând fără niciun venit, iar în apartamentul
pe care îl locuiau le-a fost cazată, „de la spaţiul locativ“, o familie cu doi
copii. (Alexandra Bellow).
Tovarăşii
îşi amintiseră, de asemenea, de refuzul soţilor Bagdasar de a efectua în unităţile
sanitare pe care le conduceau epurări pe bază de dosar şi aşa-zisele „comprimări
pe criterii bugetare“. A contat, probabil, şi faptul că îl cunoscuse pe Lucreţiu
Pătrăşcanu, liderul comunist asasinat în închisoarea de la Jilava. Poate şi
stagiul efectuat de soţii Bagdasar în SUA să nu le fi fost pe plac, căci îndrăgiţi
şi ajutaţi de Harvey Cushing, s-au apropiat şi de familia acestuia, fiind
invitaţi la nunta fiicei lor Betsey cu James, fiul cel mare al preşedintelui
american Franklin D. Roosevelt.
A fost
anchetată „pe linie de partid“, dar adusă prin viclenie şi în faţa unei comisii
a Ministerului de Interne. Din depoziţiile
mele orale şi scrise reeşea clar că nu eram vinovată de nici una dintre acuzaţiile
care mi se aduceau. În aceeaşi seară (6 septembrie 1951), a fost arestată de
organele Ministerului de Interne colaboratoarea mea, Florica Niculescu. (…) În
lunile care au urmat, am încercat să dovedesc că Florica Niculescu nu era câtuşi
de puţin vinovată; cererile mele adresate tovarăşilor din conducere au rămas fără
răspuns. Iar Florica Niculescu a fost eliberată fără a fi judecată, după o
detenţiune de 27 de luni. În finalul unui articol intitulat „Arestarea
Abecedarului – amintirile Floricăi Niculescu“, apărut la 12 decembrie 2010 în
revista „22“, apreciata colaboratoare a dr. Florica Bagdasar la Centrul de
igienă mintală scrie: „La 10 octombrie 1953 sunt eliberată. La cererea mea de
încadrare în învăţământ [licenţiată
în litere şi filosofie, în 1939], mi
se răspunde: «Nu avem posturi pentru dumneavoastră». Interdicţia de a lucra în şcoli
a durat aproape 10 ani… Abia în martie 1960 sunt încadrată. Eram însă mereu
controlată «să vadă cum examinez copiii». M-am pensionat în 1968. Am fost ţinută
departe de şcoală în anii cei mai buni pentru activitate. Între 1951 şi 1960,
când aveam 40–50 de ani. În 1989, am fost sfătuită să nu fac proces pentru ceea
ce mi se întâmplase, aproape 10 ani de excludere din învăţământ şi refuzarea
dreptului la muncă, dintre care doi în beciurile CC-ului. Comuniştii nu mi-au tăiat
capul, dar m-au anihilat profesional. Pentru ce am fost închisă, mă întreb şi
azi, în 2010, la cei 100 de ani ai mei“. Despre acuzaţiile imaginare
concertate – presă, Academia de Ştiinţe Medicale, Academia Română – aduse
tovarăşei Florica Bagdasar şi persoanelor implicate, cu inexplicabilă
rea-credinţă, ba chiar ură (nume „grele“ ale medicinii, dar nu numai), despre Memoriul cerut de tovarăşul Alexandru
Bârlădeanu, cu promisiunea de a fi înaintat secretarului general al PCR,
Nicolae Ceauşescu, dar… neînaintat (!), va fi vorba, în baza documentelor
existente, în partea a doua a acestui text.
Dr.
Florica Bagdasar a suferit, după toate cele prin care trecuse, de un abces
pulmonar; a fost internată multă vreme la „Filaret“; a avut şansa de a fi
operată de profesorul Cornel Cărpinişan, supravieţuind bolii şi operaţiei
dificile. După moartea lui Stalin, a fost cumva reabilitată, în sensul că i s-a
oferit un post de vicepreşedintă la Crucea Roşie, pe care l-a acceptat pentru
câţiva ani, începând din 1957. În paragraful de încheiere al unei autobiografii
depuse la CC al Partidului, la 21 februarie 1958, sub eleganta sa semnătură,
Florica Bagdasar declară: Politica pe
care am făcut-o alături de soţul meu din fragedă tinereţe mi-a prilejuit
satisfacţia pe care ţi-o dă un ideal urmărit cu pasiune, fără să caut situaţii
personale sau avantagii materiale. Atunci când mi s-a încredinţat o sarcină de
partid, am căutat să mă achit cât mai conştiincios, în interesul Partidului şi
a(l) ţării. Cu toate situaţiile neplăcute prin care am fost nevoită să trec în
ultimii ani, pot să afirm că ideile mele politice şi convingerile mele în
triumful cauzei socialismului au rămas nezdruncinate. Patetismul acestei
„încheieri“ – care nu cred că era obligatoriu – reprezintă „reziduurile“ unei
credinţe în utopia comunistă sau expresia unei lecţii de oportunism însuşite
între timp?