Newsflash
OPINII

Istoria dezbinării

de Dr. Vlad STROESCU - apr. 20 2018
Istoria dezbinării
    „Pentru unii mumă, pentru alții ciumă”, titra luni un site de știri, vorbind despre felul în care unele salarii din sănătate au crescut și altele au scăzut, după publicarea recentă, de către Ministerul Sănătății, a noului regulament de sporuri. Lumea noastră e din nou în frământare: în spitale, cei nedreptățiți organizează proteste spontane. Grupurile din social media ale diferiților profesioniști sanitari s-au trezit din moțăială, mesajele și opiniile abundă. E mai multă teamă și nevoie de a fi ascultat, decât vreo structură coerentă în discuțiile de acolo.
    Cât despre solidaritate, ea nu e prezentă decât cel mult în nemulțumirea comună față de decidenți. Prea puțin și prea târziu, în condițiile în care mult mai pregnante sunt sentimentele injustiției, neaprecierii și abandonului, emoții tari care alimentează dezbinarea dintre noi. Asta pentru că, dincolo de balbismul exasperant al guvernanților, de vechiul conflict dintre promisiunile demagogice și voința reală de schimbare, combinat cu lipsa de plan și viziune, neliniștea socială actuală e doar un nou capitol al unei lungi istorii de inegalitate intra-medicală.
    Și nu mă refer doar la inegalitatea financiară. Ea e cea mai dureroasă, dar e doar un caz particular al unor diferențe mai adânci. Când mi-am început exercițiul funcțiunii, la început de 2005, medicii rezidenți aveau niște venituri din care o familie normală nu putea subzista. Erau începuturile comunicării online și începeam să aflăm povești despre colegi de-ai noștri care trebuiau să-și cârpească repetat pantalonii rupți și în general să facă sacrificii umilitoare doar ca să aibă un acoperiș deasupra capului. Unii continuau să conteze pe susținerea părinților, prelungind adolescența până pe la treizeci de ani. Mulți își luau un al doilea serviciu. Dacă n-ai trecut prin asta, e greu de imaginat cum poți să ai două servicii, atunci când unul e medicina în perioada cea mai intensă și solicitantă a începutului de carieră.     Eu însumi descoperisem că puteam face traduceri, cu care aproape îmi dublam salariul – și era salariu de psihiatrie, cu spor de pericol de 75%. Lucram noaptea, oricum era prea cald vara în blocurile din Rahova ca să poți dormi, și la douăzeci și ceva de ani nu simțeam efortul. Acum însă n-aș mai fi în stare, jobul de părinte combinat cu cel de medic cu responsabilitate deplină îmi consumă toate resursele.
    Lucrurile s-au mai ameliorat pentru rezidenți, cel puțin financiar, dar mă întreb dacă ele sunt mai bune și ca situație socială. Când eram rezidenți, mai toți eram niște nimeni, outsideri, povești trecătoare demne de a fi uitate. Ca să fii o poveste memorabilă, trebuia să faci parte dintr-o poveste mai mare. Orizonturile erau închise la culoare în România și mulți dintre noi, decât să încerce să repare legătura patologică cu breasla și societatea din România, au preferat să o rupă complet, emigrând.
    Chiar și așa, rezidenții erau privilegiați față de „personalul mediu”. Cu colegele noastre asistente, comunicarea era derizorie. Parcă trăiam pe planete diferite și nu conlucram în același stabiliment. Nu ne interesa unii de alții, dincolo de scris condica și administrarea tratamentului. Erau reguli ierarhice de neîncălcat.
    Ajuns în Franța, am avut micul șoc de a-mi vedea diagnosticele discutate și chiar contestate de asistenți medicali. Așa ceva era de negândit în România. Oi fi avut eu blugii cârpiți, dar eram medic, adică un mic zeu în pantaloni uzați. A trebuit să plec o vreme ca să înțeleg cât de important e conceptul de echipă terapeutică.
    În România încă nu e înțeles. Fiecare nivel de organizare e izolat de ansamblul comunității. Medicii, asistentele, infirmierele, personalul TESA nu știu unii de alții și, în vidul ignoranței, încolțește și prosperă disprețul. Suntem mai legați de dispreț și suspiciune decât de înțelegere și compasiune, iar asta de mulți ani. Și la stat, și „la privat”, și în spitale, și în policlinici, la congrese și chiar și online. Vorbim mai mult în secret decât unii cu alți, iar când în sfârșit, copleșiți de ce criză ne mai aduce clipa de față, începem să discutăm, sunt mai mereu izbucniri emoționale, frustrări adunate, strigăte slab articulate de ajutor, agățarea aproape disperată de diverși țapi ispășitori. Dacă mă uit mai bine, chiar și textul de față e o astfel de izbucnire. Și, când criza trece, ratăm încă o șansă de progres și ne întoarcem la nefericirea noastră cronică.
    Alternativ, poți să îți petreci timpul în singurătate. Să găsești o insulă departe de aglomerația spitalicească, să îți deschizi un cabinet, sau să trăiești iluzia independenței. Doar că independența nu e cu adevărat posibilă în medicină. Nici măcar cea financiară, darămite cea profesională. Practica izolată a medicinei poate te scutește de toxicitatea mediului de lucru în comun, dar atrage anxietate și insatisfacție și, până la urmă, produce acte medicale insuficiente și inadecvate.
    Așa că, până la urmă, nu avem de ales decât să fim solidari. Medicii, asistenții, infirmierii, personalul TESA, toți. Solidari între noi și cu pacienții noștri. Restul e dezbinare și diversiune, care nu vor duce altundeva decât la ruină.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe