Primul lucru care trebuie spus despre interpretarea analizelor de laborator este că aceasta ar trebui făcută de medic, preferabil de cel care a recomandat efectuarea analizelor respective, şi prin corelarea tuturor datelor obţinute anamnestic, prin examen clinic, explorări funcţionale şi de imagistică, adică de întreaga suită de informaţii care duc la stabilirea unui diagnostic.
   Cu toate acestea, faptul că analizele medicale sunt prezentate într-o formă numerică şi sunt însoţite obligatoriu pe buletinul de analize de intervalul de referinţă duce, adesea, la interpretarea lor simplistă, prin comparaţie cu limitele acestui interval. Vorbim despre „interval de referinţă“ şi nu despre „valori normale“, deşi între aceste noţiuni se pune adesea semnul egalităţii. Prin urmare, asistăm de multe ori la un raţionament de genul: „Mi-a ieşit glicemia mare, 120 mg/dl, deci am diabet şi trebuie să încep să mă tratez“. Sau reversul: „O glicemie mare nu înseamnă neapărat diabet, du-te, dom’le, şi repetă la încă două laboratoare şi vorbim pe urmă“.
   Aşa cum remarcă şi autorul recenziei, semnat dr. M. M., repetarea analizelor în mai multe laboratoare şi compararea rezultatelor este o practică destul de răspândită, din păcate, şi pe care o consider dăunătoare atât pentru pacient, cât şi pentru clinician şi laborator.
   În afară de cazul în care pacientul prezintă într-adevăr o afecţiune (cunoscută sau nu) care duce la modificarea analizelor de laborator, există diverse situaţii când ele sunt modificate, fără a avea semnificaţie patologică, şi de care ar trebui să ţinem seama la interpretarea lor. În cele ce urmează, de pe poziţia medicului de laborator, doresc să descriu şi să comentez aceste situaţii, cu care ne întâlnim frecvent în practică: • Proba de sânge prezintă anumite alterări care duc la modificarea analizelor de laborator. Exemple: serul hemolizat, serul icteric, serul lipemic. În astfel de cazuri, personalul laboratorului ar trebui să identifice aceste probe şi să facă o menţiune în acest sens în buletinul de analize la rubrica Observaţii sau Comentarii pentru ca rezultatele acestor analize să fie interpretate cu prudenţă şi, eventual, repetate. Exemplu: în hemoliza serului se modifică valoarea LDH, CK, CK-MB, sideremiei, magneziului, transaminazelor, fosfatazei acide; în serul icteric se modifică creatinina, trigliceridele, fosfataza acidă, iar în cel lipemic – amilaza, gamma-GT, sideremia, bilirubina totală şi directă etc., în funcţie de metoda folosită pentru fiecare din aceste analize • Intervalul de timp de la recoltare până la analiza probei a fost prea lung (proba a fost analizată cu întârziere). Aceasta poate duce la scăderea glicemiei sau la contaminarea bacteriană a probelor de urină (situaţiile cele mai frecvente). Mai pot fi afectate probele de microbiologie, testele de coagulare, VSH etc. • Pacientul nu a respectat indicaţiile de recoltare pentru analiza respectivă. Situaţia cea mai frecventă este dată de valori crescute ale glicemiei sau lipidelor sanguine (colesterol, trigliceride). Se recomandă să nu se consume nimic cu minimum 12 ore înainte de recoltarea analizelor. Întrucât acestea se recoltează dimineaţa în jurul orei 8, este recomandabil să nu se mănânce după ora 20 în ziua precedentă. Anumite analize au recomandări speciale înainte de recoltare, în aceste situaţii ar trebui ca personalul de specialitate din laborator să comunice aceste recomandări • Pacientul a luat anumite medicamente înainte de efectuarea unei anumite analize. Exemplific unele din substanţele farmaceutice care pot duce la creşterea valorii colesterolului (lista completă conţine mai mult de 100 de medicamente): amiodaronă, steroizi anabolizanţi, acid ascorbic (vitamina C), aspirină, beta-blocante, clofibrat, clonidină, cortizon, diclofenac, disulfiram, enalapril, săruri de aur, ibuprofen, meprobamat, miconazol, norfloxacin, ofloxacin, contraceptive orale, fenobarbital, spironolactonă, teofilină, vitamina D. Multe dintre ele sunt medicamente uzuale, care pot fi cumpărate de la farmacie fără prescripţie medicală; în cazul în care pacientul urmează un tratament cu anumite medicamente sau a luat orice fel de tratament (chiar şi o aspirină), ar trebui verificat dacă acestea nu influenţează rezultatele anumitor teste de laborator • Intervalul de referinţă nu este adecvat sexului şi vârstei pacientului. Anumite analize au valori diferite pentru femei şi bărbaţi sau pentru vârste diferite. Din această cauză, o anumită analiză poate fi în mod eronat interpretată ca fiind anormală. De exemplu, valorile fosfatazei alcaline sunt mult crescute la copii faţă de adulţi, valorile acidului uric, creatininei, transaminazelor sunt mai mari la bărbaţi decât la femei, procentul de limfocite şi neutrofile în formula leucocitară la copii este mult diferit faţă de adulţi • Intervalul de valori de referinţă nu este corect adaptat populaţiei investigate. Cu alte cuvinte, fiecare laborator ar trebui să-şi definească propria gamă de valori normale. Intervalul de referinţă este construit statistic prin testarea unui lot de populaţie „normală, sănătoasă“ (care îndeplineşte anumite criterii, verificate prin chestionare). Intervalul de valori de referinţă este astfel cuprins între media setului de valori ale lotului ± 2 deviaţii standard (DS). Teoretic, dacă parametrul respectiv are o distribuţie aleatoare în populaţie (pe histogramă are forma „clopotului lui Gauss“), între aceste două limite (medie ± 2 DS) trebuie să se regăsească 95% din valorile obţinute. Acest interval este denumit intervalul de referinţă şi este considerat cel în care trebuie să se găsească şi valorile analizei respective în întreaga populaţie, dacă lotul a fost corect ales. Aceasta înseamnă că există posibilitatea ca o anumită analiză a unui anumit pacient care nu se încadrează în intervalul de referinţă să nu reprezinte marca unei afecţiuni. Atenţie, aceasta este o posibilitate rară, care trebuie să fie ultima luată în considerare. • Eroare umană. Greşelile laboratorului pot fi de diferite tipuri: identificare incorectă a probelor (probe încurcate), prelucrare întârziată, prelucrare incorectă sau insuficientă înaintea analizării, efectuare greşită a unei anumite analize, introducere greşită în sistemul informatic sau pe buletinul de analize a rezultatului corect, neefectuarea procedurilor obligatorii de calibrare şi control intern etc. Intenţionat am lăsat la urmă această eventualitate a erorilor umane, deoarece o consider foarte rară. Multe din laboratoarele din România sunt certificate conform ISO 15189, standard internaţional care stabileşte cerinţe de calitate şi competenţă pentru laboratoarele medicale. Această certificare înseamnă că laboratorul respectiv îşi desfăşoară activitatea după anumite reguli obligatorii referitoare la: echipamente, personalul care lucrează în laborator (specializarea şi competenţele acestuia), metodele şi validarea acestora, condiţiile de lucru din laborator (microclimat, conservarea probelor), modul de raportare a rezultatelor etc. O astfel de certificare se obţine de regulă în minimum 6 luni şi presupune ca laboratorul să îndeplinească anumite criterii de calitate care vizează, printre altele, şi minimizarea acestor erori.

   Evident, poate apărea situaţia în care analiza de laborator este neconvenabilă, fie pentru pacient, fie pentru medicul care o prescrie, din motive variate, subiective sau obiective: nu corespunde cu starea de sănătate a pacientului, cu examenul clinic, cu alte investigaţii sau cu analize anterioare ale acestuia. Aşa cum spuneam, este o practică destul de răspândită ca pacientul (din proprie iniţiativă sau sfătuit de medic) să ia la rând laboratoarele ca să repete analizele, obţinând de multe ori rezultate contradictorii. Recomand cu tărie ca, în situaţia în care s-au obţinut altfel de rezultate, să fie contactat în primul rând laboratorul şi să se ceară lămuriri sau explicaţii cu privire la ele, solicitând, eventual, repetarea analizelor.

   În standardul ISO 15189 referitor la cerinţe de calitate pentru laboratoare medicale, menţionat anterior, se stipulează: „Personalul de specialitate din laborator trebuie să furnizeze recomandări asupra alegerii analizelor şi utilizării serviciilor, inclusiv asupra frecvenţei de repetare a unei analize şi a tipului de probă necesar. Atunci când este cazul, trebuie să fie asigurată interpretarea rezultatelor analizelor. Trebuie să existe întâlniri periodice documentate între personalul de specialitate din laborator şi cel clinic, referitoare la utilizarea serviciilor de laborator şi în scopul discuţiilor pe probleme ştiinţifice. Personalul de specialitate din laborator ar trebui să participe la vizite medicale, putând da astfel sfaturi în cazuri generale sau particulare.“