–
Plouă, domn’ doctor. Cum facem mâine cu deschiderea festivă? Pentru sfinţii părinţi
aduşi la Tedeum avem foişorul pregătit în faţa bisericii. Ce vom face însă cu
restul participanţilor? Nu-i putem ţine în ploaie.
–
O să fie soare! a răspuns managerul spitalului din Târgu Cărbuneşti.
*
Şi
a fost soare! O zi superbă de toamnă în tot ţinutul Cărbuneştilor.
Ziua
de 18 octombrie, parcă anume aleasă pentru a sărbători împlinirea a 122 de ani
de la înfiinţarea „spitalului cu spitale“, Spitalul Orăşenesc de Urgenţă din Târgu
Cărbuneşti, ţinuse cu invitaţii. Expresia „spitalul cu spitale“ aveam să o aud în
aceeaşi zi de la o fetiţă ce se juca printre trandafirii din parcul în care,
ici-colo, se arătau privitorului pavilioanele prietenoase ale unui spital
vechi, de tip Carol. Am văzut, răspândite prin toată ţara, multe asemenea unităţi.
Aşezate departe de marile aglomeraţii urbane, în eventualitatea unor
catastrofe – război, cutremur, inundaţii, epidemii – acolo se puteau acorda în
siguranţă îngrijirile medicale necesare. Unele au supravieţuit, altele au mai păstrat
câte un pavilion, concesionat medicilor de familie. Spitalul din Târgu Cărbuneşti,
singurul spital orăşenesc de urgenţă din ţară, este, printre acestea, o excepţie.
Clădirile au fost renovate, urmărindu-se în primul rând funcţionalitatea
lor, unele pavilioane au fost legate între ele în aşa fel încât să se conserve
arhitectura veche şi circuitele funcţionale să poată fi optimizate. I s-a adăugat,
la stradă, o construcţie nouă, s-au modernizat compartimentul de primiri urgenţe
şi compartimentele „de sprijin“, s-a construit o biserică, ctitorită chiar de
managerul spitalului, au fost aduşi medici tineri şi odată cu ei echipamente
moderne, s-au dezvoltat vechile secţii în aşa fel încât spitalul să poată oferi
servicii medicale cât mai complexe. Într-o ierarhie a unuia dintre miniştrii –
cei mulţi – ai sănătăţii, spitalul din Târgu Cărbuneşti era (şi este) – în
topul schimbărilor pozitive din sănătate – pe locul II. Primul loc este ocupat
de SMU Moineşti, un reper şi un model şi pentru managerul din Târgu Cărbuneşti.
Viaţa nu încape în statistici
„Când vrei să
vezi unde-ai ajuns, arunci o privire în urmă să vezi de unde-ai plecat“ este o
maximă pe care am găsit-o într-o broşură dedicată spitalului din Târgu Cărbuneşti,
editată în 2014. E valabilă şi pentru mine. În istoria recentă a incursiunilor
prin ţară, am ajuns a treia oară la spitalul din Târgu Cărbuneşti… la vremea când
se numără „bobocii“.
– Ce
s-a schimbat în spital? L-am întrebat de fiecare dată pe managerul –
dr. Constantin Tîrziu, radiolog – mereu acelaşi şi mereu motivat, dornic să
transforme unitatea într-o uzină vie.
–
E mai bine să vedeţi cu ochii dvs. Spitalul trăieşte. Iar viaţa nu încape în
statistici.
Înţeleg
ce ar dori să-mi sugereze. Nu se hazardează, nu-şi face explicit gândul, dorinţa.
Nu mă hazardez nici eu.
Mai
erau câteva minute până la începerea manifestării. Interlocutorul meu pornise să-şi
întâmpine invitaţii. M-a surprins că între strângeri de mână cu primari,
politicieni actuali sau foşti, preoţi ţinuse să îmbrăţişeze şi persoane din
asistenţă, unele în vârstă. „Domnul doctor“ se bucurase să-şi revadă într-o zi
de sărbătoare foste infirmiere şi asistente, un paznic pensionat şi el, un
fochist, un instalator.
Aproape
terminasem cu trecerea în revistă a invitaţilor îmbrăţişaţi de manager, când
primarul din Tg. Cărbuneşti urcase pe podium pentru un „laudatio“ la adresa
medicilor şi a spitalului. Discursul, altfel decât al celorlalţi vorbitori, era
unul de bun simţ şi dintr-o dată toţi cei adunaţi acolo în faţa bisericuţei
deveniseră atenţi. Lângă mine, Domnica şi Sevastiţa, infirmieră şi asistentă,
ascultau ca vrăjite. Abia după ce discursul s-a încheiat, o aud pe Domnica spunând:
„Ar trebui să întrebe: «Vrednic este?» şi noi toţi să răspundem: «Vrednic
este!»“. „Cine să fie vrednic? întreb eu. „Domnul doctor Tîrziu! Că dacă nu era
el…“ Vorba aceasta îmi adusese aminte de ritualul înscăunării marilor ierarhi
ai Bisericii, momentul în care se cere acordul mulţimii. O singură replică m-a
scos din acea atmosferă sărbătorească, mutându-mă cu ani în urmă, martie 2006,
când, la Cluj-Napoca, a fost înscăunat mitropolit IPS Bartolomeu Anania şi când,
ca la un semn, din piepturile a zeci de mii de români veniţi din toată
Transilvania, a tunat acel: „Vrednic este!“
Motorul schimbării
– Cum aţi reuşit să aduceţi spitalul la
performanţele de astăzi? l-am întrebat pe doctorul Constantin Tîrziu.
– Cu
ajutorul oamenilor: medici, asistente, infirmiere, ceilalţi angajaţi, cu
ajutorul pacienţilor. Când spun că spitalul a făcut progrese şi cu ajutorul
pacienţilor, eu nu mă gândesc la o formă sau alta de sponsorizare în folosul
unităţii. Din păcate, sunt mulţi, chiar şi din sistemul sanitar, care nu văd
decât cerinţe, indicatori, aparatură din dotare. Or, calitatea actului medical
se află dincolo de această zonă. Un interviu sau grila unei echipe de control
vizează frecvent latura vizibilă – am putea spune „conştientizată“ sau „uşor de
adus în termeni raţionali, logici, măsurabili chiar“: ce s-a făcut deja, ce
proiecte sunt în derulare. Sau cer indicatori de activitate: durata de
spitalizare, procentul celor trimişi către alte spitale în raport cu cazuistica
şi aşa mai departe. Sigur, nu faci mai nimic dacă nu ai dotările necesare. Poţi
însă să ai dotări la zi, dar să nu ştii cum şi când or să le folosească
medicii. Nu faci radiografii când nu trebuie: te costă pe tine spital, îl costă,
inutil uneori, pe pacient, la buzunar sau chiar la sănătate. Poţi la fel de
bine să ai şi medici foarte buni cu CV de nota 10, însă dacă nu i-ai motivat
sau ei nu sunt „oameni“, dacă în echipa lor nu sunt asistente medicale foarte
bune, nu sunt infirmiere care să-şi facă treaba, e degeaba. Dacă ar fi să fie cântărit
fiecare gest, moment, atitudine, contribuţia medicului nu acoperă decât o parte
din calitatea îngrijirilor.
– Care este adresabilitatea spitalului?
– Avem arondaţi circa 85.000 de
locuitori, însă vin la noi şi din Bumbeşti, din Novaci, din Baia de Fier. În
ultimii ani ne vin tot mai mulţi pacienţi şi din judeţele limitrofe: Vâlcea,
Mehedinţi, Dolj.
–Structura populaţiei este cunoscută: foşti
muncitori, agricultori, pensionari cu venituri modeste. Cu cine interacţionează
ei în spital?
– Mulţi discută cu infirmierele, cu cei
de la pază, cu asistentele. Dacă găsesc la nivelul acesta înţelegere şi ajutor,
sporeşte şi încrederea lor, devin cooperanţi, se deschid. Eu mă uit la bolnavi şi
văd pe cine întreabă, ce vor să ştie, cum reacţionează, cine îi îndrumă în
spital către un doctor, cum îi sunt prezentaţi. Aceste legături între asistentă,
infirmieră şi doctor sunt vitale. Aici este cheia. Şi, nu mi-e ruşine să o
spun, învăţ de la bolnavi cum să fac echipele, ce este important şi ce nu. Eu
sunt convins că la acest nivel sufletesc al relaţiilor dintre bolnavi şi
cadrele medicale se rezolvă cele mai multe probleme. În ultimă instanţă, de
aici vin şi motivaţiile medicilor: într-un fel lucrezi când vezi încredere în
ochii pacientului şi în atitudinile colegilor care nu sunt medici. Mai sunt şi
alţi factori: asigurăm locuinţe pentru medicii tineri, îi încurajăm să fie
performanţi, avem mai multe linii de gardă, am înlocuit echipamente vechi cu
altele moderne, avem acum în derulare un proiect de reabilitare şi dotări cu
bani europeni (circa 20 de milioane de euro). Sunt date tehnice, „de sprijin“,
dacă pot spune aşa. Important însă este omul. Şi nicio facultate sau masterat
nu te învaţă cum să fii om.
Aici îţi era drag să vii
Am
mers să pozez trandafirii din curtea spitalului, un adevărat parc, îngrijit de
salariaţi. O fetiţă, blondă şi cu ochi albaştri, se juca improvizând versuri
sau poate doar potrivea cele auzite undeva. „Şi a fost să fie soare/la spitalul
cu spitale/şi la doctorii de doctori/şi la oamenii de oameni/şi la florile de
floare.“ Am vrut să-i fac o fotografie, dar s-a ascuns în spatele unei statui
ridicată în memoria doctorului Victor Bellu, care a făcut apostolat la Tg. Cărbuneşti,
conducând spitalul între anii 1911 şi 1941. Am pornit pe urmele invitaţilor către
terasa din apropiere. Nu aveam de unde să bănuiesc că tocmai această parte a
evenimentului va fi uşa către adevărata poveste a spitalului.
Până
să ajung eu, terasa semideschisă de la intrarea în restaurant fusese deja
ocupată. Le văd însă de departe, la una dintre mesele aflate pe o terasă
laterală, pe Domnica şi Sevastiţa.
–
Veniţi aici! mi-au spus ele. Să avem şi noi cu cine povesti.
–Cum vă zice? le întreb eu încă o dată,
ca să pot memora numele.
–
Eu sunt Domnica Lundrea, îmi puteţi spune Domnica; prietena mea este Sava Duţescu,
da’ toţi îi zic Sevastiţa. Din garda veche. Eu, infirmieră, ea, asistentă; în
spital ne-am cunoscut. I-am prins directori pe doctorul Duminecă, pe doctorul
Munteanu, mai înainte pe doctorul Marinescu.
–Am văzut cât de mult s-a bucurat dl dr. Tîrziu
când v-a văzut la sărbătoarea spitalului.
– E de-aici, din bătătură. Oamenii îl ţin
pentru că ştie să fie om. Fără el spitalul n-ar fi fost ce este. Da’ a avut şi
duşmani.
– L-ai avut şi pe el director? o întreb pe
Domnica.
–
Doar puţin, pentru că m-am pensionat. Parcă-l văd. Ce frumos ne vorbea: ne
spunea „puii mei de aur“.
–
Aşa a fost, intră în vorbă şi Sevastiţa, noi eram „aurul spitalului“: medici,
asistente, infirmiere … Aci eram toţi, zi, noapte. Ţi-era drag să vii la lucru.
Doctorul din bătătură
–Câţi ani ai lucrat în spitalul ăsta? o
întreb pe Domnica.
– 27. O viaţă! M-am pensionat când a
venit director doctorul Tîrziu. Făcusem anii. Ar fi vrut să-mi schimbe încadrarea,
să mă mai ţină. Făcusem cursuri de asistentă, ştiam rosturile în spital. N-am
mai stat.
–De unde este doctorul Tîrziu? Unde a
copilărit?
– De la noi, din bătătură. Din satul Obârşia,
ţine de comuna Dănciuleşti. Îi cunosc părinţii, îi ştiu nevasta, fetele, nepoţelele.
– Am înţeles
că a obţinut aprobare pentru spital de a acorda îngrijiri acasă la bolnavi.
– E un lucru tare bun.
Îmi spunea câte unul, când eram la spital: „Tanti Domnica, dacă ar fi să iau pe
cineva acasă pentru îngrijire, pe dumneata te-aş lua. Că aci, la spital, e mai
bine decât acasă.“
– Şi înainte
să lucrezi în spital, unde-ai lucrat?
– Am avut cârciumă,
chioşc în casă la mine. Pe timpul lui Ceauşescu se numea cooperativă. Bărbatu-meu
era contabil la cooperaţie şi el mi-a deschis magazin. Bun a fost cât a fost în
viaţă, da’ s-a dus de tânăr. Şi eu ce să fac? Am venit şi m-am angajat la
spital. Doctorii, pe vremea când lucram eu – doctorul Marinescu şi doctorul
Duminică –, veneau cu noi la masă, ne ofereau câte un coniac, o ţigară. Viaţă
frumoasă! Cu Sevastiţa am lucrat chiar în secţie. Ea era asistentă.
*
Festivitatea era pe sfârşite, doar câţiva
invitaţi mai rămăseseră, răzleţiţi acum pe la mese. Deodată, ca la un semn, toţi
au întors capul către o latură a clădirii. Ca să-i ajute pe salariaţii
localului, doctorul Tîrziu, managerul spitalului, ducea pe umeri mesele ce rămăseseră
libere, adăpostindu-le într-o magazie alăturată.
– Vrednic
este! spun eu, în timp ce imortalizam scena pe memoria digitală a
aparatului foto.
Instantaneu, Domnica şi Sevastiţa au privit în
aceeaşi direcţie cu mine. Şi când privirile lor s-au întors către masă, cu
ochii umezi, le-am auzit, şoptind într-un singur glas.
– Aşa a fost mereu, de când îl ştim în
spital.