Cei
care dețin puterea în România nu au a se teme, cel puțin din partea medicilor.
Corpul profesional cu cel mai ridicat nivel de studiu universitar, omogen prin
pregătire, misiune și vocație, este din ce în ce mai dezbinat, deci mai ușor de
manipulat. Tocmai ceea ce trebuia să ne unească pe noi, medicii din România, ne
dezbină. Lipsurile, în care lucrăm de când ne știm, în loc să crească solidaritatea
breslei, au declanșat un război intern devastator. Interniștii se ceartă cu
chirurgii, medicii de familie cu specialiștii, colegii se înregistrează pe
ascuns, își fac reproșuri pe Facebook și se reclamă unii pe alții.
Presa
a înregistrat chiar în această săptămână disputa publică a doi medici care se
gratulau cu epitete acide, pe o rețea de socializare, pe marginea unui caz
dramatic, salvat în extremis. Cearta a pornit de la cine prescrie un medicament
vital, dar foarte scump. Mai mult ca sigur, cei care ar fi trebuit chestionați
fiindcă acest medicament este aproape inaccesibil, își frecau mâinile. Cei care
ar fi trebuit să îi demaște că ridică obstacole birocratice în calea salvării
pacienților se acuzau unii pe alții de toate relele posibile. În loc să se
vorbească despre lipsurile din sistem, se discuta despre greșelile pe care le
fac medicii.
Nu
pot să cred că medicii nu își dau seama că, până la urmă, aceste lupte între
colegi au numai învinși, că încrederea publicului în toți medicii este afectată,
iar mai devreme sau mai târziu toți medicii vor avea de suferit. Dincolo de
satisfacțiile mărunte ale unor răfuieli personale, sau de dorința de putere a
celor care întrețin aceste scandaluri, se poate prevedea rezultatul: tot mai
multe reproșuri și reclamații, într-un climat general de ostilitate la adresa
profesiei noastre, la fel de puține resurse pentru activitatea medicală. Iar
medicii nu sunt doar învrăjbiți din interior, ci se insistă pe crearea unor
falii între medici și pacienți, din afară.
Activitatea
medicală este o activitate liberală, desfășurată în condițiile unor norme
deontologice care susțin o relație deosebită între medic și pacient. Pacientul
merge la medic cu niște așteptări care sunt legate de rezolvarea suferințelor
sale. Împreună iau decizii importante pentru sănătate și familie, având un
puternic impact asupra vieții pacientului. De aceea, este explicabilă dorința
pacientului de a cunoaște bine medicul în grija căruia își încredințează viața.
Dar,
de aici până la a face publice aspecte legate de veniturile medicului și
sursele sale de venit este o cale lungă, care cu siguranță nu are legătură cu
așteptările pacientului. Metoda este folosită pentru a crea false probleme,
pentru a strica imaginea doctorilor, dar și pentru a inventa un nou conflict
între societate și industria farmaceutică de această dată. Medicii sunt acuzați
că se lasă influențați de companiile farmaceutice în deciziile medicale, iar
acestea că exploatează suferințele oamenilor.
Ipocrizia
sistemului aduce în față măsuri propuse în țări dezvoltate, în care medicul are
un statut social și economic cu totul diferit, în sensul bun desigur. Fără să
adapteze aceste măsuri la situația din țara noastră, în care medicul a fost pus
permanent în situația „să se descurce”. Pe de o parte, medicul din România
trebuie să rezolve cazurile cu mai puține resurse decât omologii din vest, pe
de alta să trăiască în sistemul „plăților informale”, în care pacienții acoperă
direct ceea ce statul refuză să investească în sănătate.
Birocratizarea activității medicale și
restricțiile promovate de sistemul public de sănătate au transformat medicul
într-un funcționar public, care oferă servicii medicale, este condiționat de
sistem să execute anumite activități fără implicarea „artei medicale”, a
„harului” pe care medicul l-a avut întotdeauna. Pentru a pune „patalamaua” pe
această condiție unică în Europa, legislativul „stabilește” chiar o formă de
asumare a statutului de funcționar public în cadrul sistemului public de
sănătate.
Progresele
uriașe înregistrate în ultimele decenii (transformarea SIDA dintr-o boală
mortală în una cronică, vindecarea hepatitei C și chiar a unor forme de cancer,
supraviețuirea după infarct etc.) sunt rezultatul cercetărilor efectuate
împreună de medici și firmele farmaceutice. Practic, fiecare medic, din fiecare
cabinet sau sală de chirurgie își aduce contribuția la activitatea de
cercetare, la evaluarea rezultatelor și la progresul științei.
S-au
întrebat culpabilizatorii lumii medicale de ce în țările din estul Europei nu a
fost descoperită nicio moleculă terapeutică, singurele inovații fiind
combinații ale unor substanțe inventate în Vest? În țările occidentale există
un parteneriat între medici, universități și companiile farmaceutice, cele care
investesc în cercetare și dezvoltă noile terapii. Aceste colaborări sunt
firești, iar prezentarea rezultatelor industriei în cadrul evenimentelor
educaționale este naturală, în sănătate ca și în alte domenii. În România,
această relație este pusă sub semnul suspiciunii și al nefirescului, se
înfierează colaborarea medicilor cu industria farmaceutică. Deși, fără aceasta,
medicii nu au mijloace de intervenție. Poate asta se și dorește: o medicină în
care medicul nu mai folosește terapiile moderne! O relație cu pacientul cât mai
superficială, pentru care nu există timp fizic, din cauza activităților
birocratice impuse profesionistului. Dispariția solidarității de breaslă, a
încrederii dintre colegi și a încrederii publicului în lumea medicală. Nu pot
să cred că așa ceva ar putea reuși, că nu o să vină totuși primăvara peste
iarna vrajbei noastre!
