Am petrecut o bună parte din ultimii ani ținând traininguri sau
scurte workshopuri pe tema comunicării doctor–pacient. Întrucât experiența mea
în halat alb s-a încheiat brusc la finalul anului 6, mă apasă cumva subiectul
credibilității în fața publicului. Firește, faptul că am dat și eu aceleași
examene de student pe care le-au dat și invitații mei ajută într-o oarecare
măsură: avem ceva în comun. Mai fac apel și la experiențele mele de pacient sau
aparținător prin labirintul sănătății românești și asta mă califică
suplimentar. Apoi, ca abordare, niciodată nu încerc să conving pe nimeni să
facă ceva pentru că așa am citit eu într-o carte. Fac eforturi să le pun
participanților o „oglindă” în față pentru a se înțelege pe ei înșiși, creez
contextul în care să se descopere ei înșiși pe ei și pe colegii lor, încurajez
dezbaterea, documentez opțiunile, discutăm cazuri reale, concrete. Mulți
participanți mi-au mulțumit, în decursul vremii, pentru că am avut îndrăzneala
să le pun la încercare credințele și reflexele. Nu știu de ce, dar am mare
succes la sceptici. O singură problemă mi-a fost dat să întâlnesc, în special
atunci când auditoriul nu a venit cu gândul să își îmbunătățească abilitățile
de comunicare. La modul ilustrativ, problema poate fi rezumată astfel. În mai
toate întâlnirile cu peste 15 participanți, este cineva care, la finalul
evenimentului, se exprimă așa: „Domnule doctor, să știți că aveți mare
dreptate, ideile dv. sunt foarte bune, dar, dacă ați sta măcar o oră cu noi în
cabinet, să vedeți ce probleme avem noi!...”.
Nu pot nega existența acelor probleme. Nu pot nega nici faptul
că nu le-aș cunoaște. Ele există și sunt specifice locului de practică sau
individului. Însă, un lucru de care sunt absolut convins este acela că, atunci
când gândești așa, practic ți-ai pierdut vremea asistând (nu participând) la
curs. Nu vei schimba nimic. Nici acum și nici atunci când parte dintre
problemele care te rețin acum vor dispărea. Ceea ce mi-aș dori să spun este că,
da, eu știu ce probleme au pentru că și eu mă confrunt zilnic cu ele. Și că, în
ciuda lor, am ales o altă cale, una poate mai facilă (uneori, nu), dar sigur
mai eficientă, mai frumoasă și mai înnobilatoare.
Singurii care pot spune asta sunt fix medicii care fac ceea ce
fac și participanții. La Cleveland Clinic, experiența pacientului s-a
îmbunătățit semnificativ (de la percentila 25 la 99 în doar trei ani, în
peisajul clinic american) ca urmare a implicării liderilor clinicii într-un
proiect în acest sens. Cu o singură condiție: ca acei lideri să creadă în
comunicare și să își dorească să contribuie. Nu ar fi tocmai degeaba. O
implicare serioasă și onestă în această privință ar putea fi o moștenire
frumoasă de lăsat în urma trecerii meteorice prin peisajul medical românesc.
Pentru că are nevoie de așa ceva acum, mai mult ca oricând. Va fi greu să
revoluționezi știința medicală, deși nu vreau să descurajez pe nimeni în a
încerca asta. În schimb, a provoca o schimbare radicală la nivel comportamental
pare a fi foarte fezabil și mai ales plin de recompense, emoțional vorbind.
Gândiți-vă!
Avem nevoie de lideri care să schimbe discursul și
comportamentul în fața pacienților și care să îi inspire și pe ceilalți să facă
la fel. Ar putea fi singura posibilitate. Calul troian care va schimba destine.
Noi îi căutăm pe acești cai troieni, dacă știți pe cineva care poate duce
această misiune și vreți, ajutați-mă!
