Este
uşor de demonstrat şi exemplificat că, fără ancorarea în realitate, orice
demers este sortit eşecului. Iar aceasta înseamnă întotdeauna tensionarea unor
„corzi“ multiple, cu sensuri contrarii de tracţiune, care se anihilează
reciproc şi generează un punct de stabilitate. Această regulă este derivată
dintr-o teorie a echilibrului structurilor, fie el static sau dinamic. În ceea
ce priveşte asistenţa sanitară, cele trei „corzi“ ale contrariilor sunt:
resursele societăţii, logica economică şi profesionalismul.
Societatea
nu poate folosi decât o cantitate limitată de resurse financiare şi umane
pentru asigurarea sănătăţii populaţiei. Este imposibil ca o ţară cu un venit
per capita mai mic de 200 de euro, cum este România, să aloce cât un stat cu un
venit de peste 3.000 de euro per capita (Luxemburg). Este clar că, dacă trăieşti
în România, nu poţi pretinde, ca pacient, să fii îngrijit din banii publici la
fel ca în Luxemburg, Elveţia ori Norvegia, pur şi simplu pentru că nu se poate.
A întinde această „coardă“ mai mult decât rezistă însemnă a o rupe şi a prăbuşi
sistemul. De aici în sus, creşterea pretenţiilor este paralelă cu dimensiunea
pungii, care trebuie să se deschidă corespunzător. Societatea poate deci să
asigure un nivel bazal de sănătate, specific posibilităţilor sale de moment.
Peste acest nivel trebuie să intervină cheltuiala privată.
Trecând
la a doua „coardă“, cea a raportului optim preţ/eficienţă, constatăm că acesta
nu poate fi obţinut decât de personalul cel mai calificat. Dar, calificarea
personalului în sine nu este suficientă, dacă mijloacele de investigare şi
tratament nu sunt şi ele performante. Aceste mijloace de investigare scurtează
timpul până la obţinerea diagnosticului de certitudine şi scad şansa de eroare
diagnostică, care, la rândul lor, scad preţul pe caz tratat şi oferă şanse
maximei eficienţe. Însă calificarea personalului şi achiziţia de tehnică modernă
presupun cheltuieli din aceeaşi pungă socială limitată. Şi din acest punct de
vedere este necesar un raport optim, pe care nici măcar nu îl cunoaştem,
dar ar putea fi evaluat.
Astfel, din totalul cheltuielilor pe care o
societate le susţine pentru sănătate, cele directe, la patul bolnavului,
constituie doar o parte. Ajungem şi la cea mai importantă „coardă“ a asistenţei
sanitare, derivată din raţiunea sa de a fi, la maximumul profesional. Evident,
ea depinde de primele două „corzi“, dar, pentru corecta ancorare, trebuie să le
întindă la maximum fără să le rupă. Dar ce înseamnă maximum de profesionalism?
Nu doar a cunoaşte boala, ci şi bolnavul, având tot ce îţi trebuie pentru a-l
trata. Adică individualizarea tratamentului pentru fiecare caz. Este ceea ce
literatura medicală mondială actuală promovează sub eticheta de medicină centrată pe persoană, stadiul
actual în medicina internaţională. A nu ţine cont de el înseamnă a te plasa în
trecut.
De ce toată această lungă introducere?
Recent, Ministerul Sănătăţii, comparând durata medie de spitalizare de la noi
cu cea din ţările occidentale, a observat diferenţa şi a preconizat scăderea
acestei durate şi la noi. O observaţie logică şi o bună intenţie. Dar să analizăm
puţin lucrurile. Voi da ca exemplu bolile psihice. Între momentul începerii
administrării tratamentului şi apariţia primelor efecte terapeutice este
necesar un timp (de latenţă terapeutică), variabil în funcţie de medicaţia
psihotropă şi de afecţiuni: cinci-şapte zile în tulburările anxioase, 14–21 de
zile în tulburările afective, patru-şase săptămâni în schizofrenie, iar pentru
unele medicamente antipsihotice – chiar trei-cinci luni. Există o raţiune
medicală clară în durata de spitalizare a bolilor. Nu este posibilă medical decât
standardizarea la nivelul afecţiunilor, într-o plajă care să permită
individualizarea tratamentului. Asta dacă vrem să facem medicină în sens
profesionist. Dacă punem în faţă contabilitatea, atunci argumentele medicale nu
mai contează. În plus, fiecare ţară are un alt nivel de siguranţă socială,
inclusiv financiar-economică, pentru cei asiguraţi medical şi externaţi.
Durata de spitalizare trebuie optimizată,
dar nu prin măsuri administrative şi nu de către contabili, ci prin ghiduri
terapeutice, care şi ele devin, odată adoptate, acte oficiale ale MS.
Ministerul trebuie să pretindă fiecărei comisii de specialitate din subordine să
prevadă în ghidurile terapeutice timpii optimi de spitalizare, pe boli.
Abuzurile de servicii medicale se fac în România nu atât prin lungimea spitalizării
(în raport cu condiţiile din ambulatoriu), cât prin internări repetate de
tipul: „să mai facem o cură“, uneori chiar de „depozitare“ pe perioada
concediilor… Aceste mărunţişuri, într-un fel şi „slăbiciuni omeneşti“ (omenie
pe care se pare că nu ne-o mai putem permite), se acumulează însă.
Reglementările
despre care vorbim nu sunt posibile decât în cadrul unei legi sanitare
performante (tot mai necesară). Legea trebuie să reflecte formula finală a
organizării sociale: stat minimalist sau cu valenţe socialiste. Este pregătită
sau nu populaţia pentru un stat minimalist? Are ea condiţiile socio-economice
care să o facă să reziste într-un astfel de stat? Lucrurile nu sunt deloc
simple. Organizarea socială nu este o glumă. Dar toate acestea pot fi analizate
şi calculate. Cu o condiţie: să renunţăm la gândirea elementară generalizantă şi
intolerantă, să formăm colective de consultare pe domenii (dar nu pe criterii
politice!). Iar factorii de decizie trebuie să fie profesionişti.