Pacienții beneficiază de servicii medicale, iar statul este obligat să le asigure soluții pentru a-și păstra starea de sănătate sau pentru a-și trata eventualele afecțiuni. Acest lucru este prevăzut în dispozițiile legale aflate în vigoare, însă există și câteva reglementări care necesită o atenție sporită. 
 

Unul dintre aceste aspecte vizează acele cazuri în care există un tratament care nu poate fi aplicat tuturor pacienților din cauza existenței unui număr limitat de doze. În acest sens, Legea drepturilor pacientului nr. 46, din 21 ianuarie 2003, stabilește că selecția persoanelor care vor primi tratament trebuie făcută doar pe baza criteriilor medicale. Astfel, este interzis să avem în vedere alte aspecte precum rasă, origine etnică, stare materială, apartenență politică și așa mai departe. 
 

Alte aspecte derivă din situația în care o persoană se prezintă la o unitate sanitară care nu dispune de echipamentul ori personalul acreditat pentru a efectua un anumit tratament. Într-o astfel de situație ipotetică, în mod normal, spitalul poate refuza acordarea îngrijirii medicale, cu o singură excepție: cazurile de urgență apărute în situații extreme. Cazurile de urgență sunt reprezentate de acele situații în care viața pacientului poate fi pusă în pericol. De asemenea, deși legislația în vigoare nu definește în mod expres acest lucru, putem considera ca fiind „cazuri de urgență” și acele probleme medicale în care, fără o intervenție rapidă, starea de sănătate a pacientului ar putea să fie afectată în mod permanent. 
 

O altă situație care poate fi adusă în discuție este dacă un medic poate acorda îngrijiri medicale chiar dacă nu își desfășoară activitatea în cadrul unității sanitare în care este internat pacientul. Răspunsul este da. Dovada sunt chiar dispozițiile art. 33 din legea amintită anterior: „Pacientul internat are dreptul și la servicii medicale acordate de către un medic acreditat din afara spitalului”. Astfel, se poate observa că legiuitorul înțelege realitatea socială a zilelor noastre.
 

Din cauza lipsei acute de personal din unitățile sanitare, există posibilitatea ca un medic, care în mod normal își desfășoară activitatea într-un spital, să acorde îngrijiri medicale unui pacient care se află într-o altă unitate sanitară. Legislația nu impune limite de ordin temporal ori spațial, chestiune care presupune o libertate deplină de mișcare a cadrelor medicale.