Opiniile universitarilor faţă de proiectul de
lege privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului diferă de la o instituţie
la alta. Am discutat cu mai multe cadre universitare implicate în acest proces,
cărora le-am solicitat nişte puncte de vedere personale, dat fiind că până la
închiderea ediţiei întâlnirea rectorilor cu reprezentanţii Ministerului Sănătăţii
(MS) încă nu a avut loc.
O poziţie rezervată privind acest proiect a
avut rectorul UMF „Carol Davila“ Bucureşti, acad. Ioanel Sinescu, care spune că
în momentul de faţă lucrurile nu sunt definitivate şi „nu putem avea un punct
de vedere al rectorilor înainte de a discuta cu cei de la MS şi să fi ajuns la
o concluzie. Altfel înseamnă că ne aşezăm pe poziţii de forţă din start şi
poate că nu este cazul. Poate vom reuşi să agreăm nişte lucruri raţionale şi
fireşti, cu privire la ceea ce înseamnă învăţământul în rezidenţiat şi formarea
de specialişti de bună calitate, pentru a nu-i scoate aşa, dintr-o dată, la
metru cub“.
O poziţie asemănătoare am găsit-o şi la prof.
dr. Leonard Azamfirei, rectorul UMF Târgu Mureş, care spune că „până nu ne lămurim,
este prematur să dăm un punct de vedere. A fost o discuţie între minister şi
noi, unde ei au avut un punct de vedere, noi am avut alt punct de vedere, sunt
lucruri pe care le agreăm, lucruri pe care nu le agreăm“.
Redăm mai jos câteva din punctele de vedere
ale câtorva reprezentanţi din cele şase UMF-uri, astfel încât cititorul să-şi
poată face o imagine a problemelor pe care le ridică proiectul aflat în
dezbatere publică pe site-ul MS, dar şi asupra câtorva din propunerile enunţate
de aceştia.
Un
experiment permanent?
Un prim semnal de alarmă l-a tras prof. dr.
Ecaterina Ionescu, prorector în cadrul UMF „Carol Davila“, care spune că „nu
este cazul ca rezidenţiatul să devină un experiment naţional permanent“.
Aceasta este de părere că „modalitatea care la momentul acesta se dovedeşte a
fi ceva mai bună în pregătirea pentru rezidenţiat, prin care universităţile să
pregătească rezidenţii şi, în colaborare cu MS, care face politicile de sănătate,
să realizeze şi definitivarea rezidenţiatului, e cu totul altceva decât cea
prin care ministerul să preia această activitate pe nişte coordonate pe care nu
le avem ca substrat la momentul acesta sub implicaţiile viitoare“.
Mai mult, referindu-se la faptul că, potrivit
proiectului amintit, vor exista şi unităţi spitaliceşti acreditate „nu ştiu după
ce criterii“ pentru formarea medicilor, prof. dr. Ioan Lascăr, preşedintele
Colegiului Medicilor Bucureşti, spune că „pregătindu-i pe toţi la un nivel nu
tocmai performant, va fi o diferenţă de calitate între ceea ce se întâmplă în
mediul universitar, unde avem cadre didactice pregătite, o lume academică ce
are această profesiune de a forma doctori, specialişti. Una e să fii formator
profesionist şi alta e să fii formator acreditat, hai să zicem, ocazional. Aş
zice că este o scădere calitativă“. Responsabilii formatori sunt universităţile,
spune acesta: „În majoritatea ţărilor europene diploma de medic specialist este
eliberată, de fapt, de universităţi“.
Nu suntem principial împotriva unor schimbări
de asemenea manieră a rezidenţiatului, spune prof. dr. Vasile Astărăstoae,
rectorul UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi, „mai ales că el ţine cont şi de tradiţia învăţământului
medical românesc. Este în concordanţă şi cu modul în care acest rezidenţiat se
desfăşoară într-o serie de alte ţări. Ceea ce trebuie noi să mai definim este
rolul universităţilor şi rolul CMR în această etapă de pregătire“.
Centre
acreditate, între da şi nu
Din păcate, spune prof. dr. Ruxandra Ionescu,
prorector pentru învăţământul postuniversitar la UMF „Carol Davila“ Bucureşti,
universităţile şi Ministerul Educaţiei Naţionale au un rol minor – poziţia lor este minimalizată şi clar
subordonată altor structuri şi nu aşa trebuie să se întâmple: „MS trebuie să ne
prezinte numărul de specialişti la nivelul întregii ţări – acesta trebuie să
fie rolul lui legat de rezidenţiat – în rest, cum trebuie organizat învăţământul,
să fie lăsaţi cei care au experienţă în acest domeniu. Şi universităţile au cea
mai mare experienţă. Învăţământul nu se poate face pe la colţuri“.
Şi dsa întăreşte ideea că învăţământul nu
trebuie să se facă în diverse centre acreditate, „pentru că personalul
respectiv precis nici nu are timp, nici nu are inclus în fişa postului ce să
facă“. De altfel, depinde foarte mult cum vor fi acreditate, care vor fi
centrele etc.
În acelaşi timp însă, profesorul Astărăstoae
spune că, „din punct de vedere principial, suntem de acord că, pentru a creşte
activitatea practică, universităţile să acrediteze secţii de spital şi îndrumători
în teritoriul care le este arondat, în aşa fel încât stagiile practice să se
desfăşoare în acele spitale. Este un avataj pentru că, nemaiexistând această
presiune doar pe spitalele universitare, rezidenţii îşi vor putea face baremul
practic în mod real şi nu în mod formal“.
Despre acreditarea clinicilor, cu referire la
cele pentru specialităţile medico-dentare, vorbeşte şi prof. dr. Alexandru
Bucur, decan al Facultăţii de Medicină Dentară în cadrul UMF „Carol Davila“
Bucureşti: „Fiind vorba de un sistem privat 99,99%, mă întreb cine va dori să
ia rezidenţi în instruire şi cine are capacitatea profesională s-o facă. Este
vorba de calitate, totuşi. Dacă dorim cantitate, o să sufocăm clinicile în
continuare. Eu, de exemplu, pe 18 fotolii trebuie să instruiesc în medie
aproape 100 de rezidenţi“. Nu se ştie cine stabileşte numărul de locuri scoase
la concursul de rezidenţiat pe specialităţi. „Este o necunoscută“, spune prof.
dr. Bucur, exemplificând prin faptul că dsa a propus, de exemplu, la chirurgie
maxilo-facială trei locuri şi la dento-alveolară două, dar i-au sosit 16 locuri
la chirurgie dento-alveolară şi încă „vreo 10“ la chirurgie maxilo-facială. „Păi
dacă eu, care conduc clinica, nu ştiu care este platoul tehnic şi câţi rezidenţi
pot şcoli în baza pe care o am, ce rost mai are proiectul?“
Trunchi comun, dar pe
specialităţi
Referindu-se
la introducerea trunchiului comun în pregătirea de rezidenţiat, prof. dr.
Ruxandra Ionescu spune că proiectul „contravine directivelor Comisiei Europene,
potrivit cărora formarea de bază în medicină trebuie să fie de minimum şase
ani, urmată apoi de formarea de specialitate. Or, acest trunchi comun, aşa cum
este prevăzut în proiect, nu face decât să prelungească formarea de bază în
medicină şi în niciun caz nu poate fi considerat ca formare de specialitate“.
Prorectorul
de la „Carol Davila“ vede acest trunchi comun ca „un fel de stagiatură în care
medicii vor trebui să înveţe de toate şi nu vor învăţa nimic, pentru că vor sta
mai mult să înveţe pentru examenul de rezidenţiat care va urma (n. red.: etapa a doua de rezidenţiat). Şi
mai e ceva, spune aceasta, trunchiul comun este foarte bun, dar el trebuie
inclus în rezidenţiatul real, în pregătirea de specialitate, „pentru că el se
regăseşte în curricula pregătirii de specialitate la fiecare specialitate – în
iunie a.c. toate specialităţile şi-au revizuit curriculele de specialitate în
concordanţă cu cele ale Uniunii Europene, unde au inclus şi trunchiul comun“.
Profesorul
Vasile Astărăstoae spune că acest subiect – trunchiul comun – urmează să mai
fie discutat între rectori. Din discuţiile sale cu alţi rectori, consideră că
acest aspect „nu va constitui un mare impediment, dar trebuie totuşi să-l
analizăm foarte bine, deoarece rectorii doresc în continuare ca examenul de
rezidenţiat să fie pe tematică şi metodologie unice, dar descentralizat pe
marile universităţi“.
Ce se
întâmplă cu rezidentul care nu a promovat trunchiul comun? Profesorul Astărăstoae
spune că sunt mai multe variante în discuţie. Una ar fi ca el să poată
beneficia de un an-doi de graţie, perioadă în care să fie angajat pe baza unor
anumite competenţe, după care să reintre în competiţie. Mai este şi varianta ca
după trunchiul comun aceştia să dobândească o anumită competenţă lărgită, dar
atunci „trunchiul comun va trebui să fie de trei ani, cum se întâmplă, de
exemplu, în Franţa sau Germania“.
Prof.
dr. Ruxandra Ionescu pune acest aspect – introducerea trunchiului comun – pe
seama dorinţei MS de a evita îngroşarea rândurilor şomerilor cu cei care nu
l-au promovat, sau plecarea acestora din ţară, „dar vor pleca şi mai mulţi“,
spune aceasta, pentru că „în niciun caz nu poţi să reduci perioada de pregătire
într-o specialitate la 3–4 ani. Asta este inadmisibil“.
O altă
opinie, în aceeaşi notă, este şi cea a profesorul Ioan Lascăr, care spune că
„existenţa acestui trunchi comun ar presupune o adevărată inflaţie de rezidenţi
în primii doi ani, ceea ce, cred eu, din punctul de vedere al calităţii activităţii,
ar depăşi capacitatea instituţiilor cu atribuţii în pregătirea acestor rezidenţi“.
Pe de
altă parte, spune acesta, probabil că, a rupe din perioada de pregătire de
specialitate a unui rezident cei doi ai de pregătire prin trunchi comun ar scădea
din doza de informaţie de maximă complexitate ce revine specialităţii; fără îndoială
că sarcina principală ar trebui să revină universităţilor.
Despre
admiterea la rezidenţiat s-a pronunţat conf. dr. Cristian Gheonea, decanul
Facultăţii de Medicină a UMF din Craiova, care spune că „se intră prin examenul
de licenţă, iar cei din generaţiile anterioare, care au avut examen de licenţă,
sau diplomă de doctor, trebuie să dea şi ei, din nou, acest examen, ceea ce va
fi destul de complicat“. Ca principiu, continuă acesta, el poate fi contestat
de cei din urmă: „eventual, poate să existe un număr de locuri pentru studenţii
promoţiei respective. Nu cred că este etic pentru cei care au dat deja un
examen de rezidenţiat să dea încă o dată acelaşi examen“.
Evaluare şi nu prea
Un
lucru la care şi cei de la UMF Craiova ţin foarte mult se referă la confirmarea
în specialitate după finalizarea rezidenţiatului, care să se defăşoare în toate
centrele universitare, acolo unde se dă şi licenţa, „adică în cele şase
UMF-uri, nu condensarea lui în două UMF-uri, sau poate chiar în unul. Nu este
admisibil pentru că, practic, noi răspundem de intrarea lor în rezidenţiat, iar
după aceea, de formarea lor. Noi îi primim, îi formăm şi după aceea o să vrem să
îi şi evaluăm, că aşa este procesul educaţional. Fără evaluare, ce rost are să
mă implic eu, ca instituţie de învăţământ, în formarea lui?“
Examenul
de specialist la nivel naţional, spune şi prof. dr. Grigore Băciuţ, prorector
pentru rezidenţiat şi cursuri postuniversitare la UMF „Iuliu Haţieganu“
Cluj-Napoca, ar trebui să fie cu „subiecte comune pe ţară, la fel ca la
intrarea în rezidenţiat, dar probele practice să se desfăşoare la centrele la
care rezidenţii au fost pregătiţi“. El susţine ca subiectele să fie făcute de o
comisie la Bucureşti, examenul teoretic să se dea acolo, iar probele practice să
se dea în fiecare centru.
Evaluarea
la nivel naţional pe specialităţi este bună, spune prof. dr. Eugen Boia,
prorector studii postuniversitare şi rezidenţiat la UMF „Victor Babeş“ Timişoara:
„Nu ştiu cum se va realiza în practică acest lucru, dar este clar că, dacă vrei
să scoţi nişte oftalmologi buni pentru România, trebuie să existe un sistem de
evaluare unitar pe ţară, indiferent că medicul lucrează la Galaţi sau la Timişoara,
la Baia Mare sau la Craiova“. Nu ar fi rău, însă, să se stipuleze foarte exact
în lege, să se identifice centrele respective şi să se stabilească metodologia
de rotaţie şi de alegere a comisiilor. Mai este un lucru: „Nu este bine să se
schimbe în fiecare an sau la doi ani sistemul de pregătire. Medicii rezidenţi,
la ora actuală sunt unii care fac, nu ştiu, şase ani de pregătire în
specialitate, alţii cinci ani. Acum, cu noua lege, vor apărea alţii care vor
face trunchi comun. La un moment dat, o să avem în evidenţă, la nivelul
universităţilor, rezidenţi într-o specialitate, de mai multe culori sau nuanţe.
Riscul este ca peste doi ani iar să schimbăm ceva şi la un moment dat să nu mai
înţelegem nimic“, conchide profesorul Boia.
Şi lucrurile nu se opresc aici. Profesorul Ioan Lascăr
are un punct de vedere cu privire la evaluarea rezidenţiatului. În prezent,
rezidenţiatul se desfăşoară după ureche, spune acesta: „În fiecare centru de
pregătire există anumite cutume, anumite obiceiuri conform cărora rezidenţiatul
curge mai departe conform legilor firii, dar, aşa cum ARACIS analizează
programele de studii, programele de licenţă, programele de master, cadrul
instituţional care asigură aceste programe, mi se pare că pentru medicină, unde
rezidenţiatul este practic partea cea mai importantă, cea mai responsabilă în
pregătirea doctorilor, tocmai partea aceasta scapă oricărei evaluări. Nu există
metodologie de evaluare, nu sunt standarde“.
