Performanţele unui sistem sanitar sunt în
mare parte determinate de calităţile profesioniştilor. Acolo unde învăţământul
medical şi educaţia medicală continuă au standarde ridicate, serviciile
medicale acordate sunt de calitate, iar populaţia este satisfăcută.
În ultimii ani, toate ţările se confruntă cu
(e)migrarea personalului medical, din motive diverse, nu întotdeauna legate de
cuantumul veniturilor. În România, printre motive se numără calitatea învăţământului
medical iniţial şi continuu, considerate o frână în dezvoltarea şi afirmarea
personală şi profesională. Astfel, admiterea la rezidenţiat după media obţinută
la un examen teoretic bazat pe o bibliografie de calitate îndoielnică,
perspectiva instruirii în unităţi sanitare defectuos gestionate şi insuficient
dotate, după o curriculă în care se acordă mai multă atenţie noţiunilor
teoretice decât abilităţilor practice şi calităţilor personale, corupţia şi
promovarea pe alte criterii decât cele profesionale sunt câteva dintre motivele
de nemulţumire în rândul absolvenţilor.
De curând, politicienii din sănătate promit
viitorilor rezidenţi, pe lângă mărirea salariilor, implementarea unui nou model
de pregătire, cu trunchi de instruire comun, urmat de alegerea ramurii de
specializare. Deocamdată, încă se mai discută cu experţii şi cu asociaţiile de
studenţi şi cu cele profesionale. Anunţata schimbare în pregătirea viitorilor
specialişti ar trebui să stăvilească exodul fără precedent de medici tineri,
dar efectul s-ar putea să fie contrariu, deoarece puţini mai au încredere că se
va schimba ceva în bine. Pe deasupra, fiecare se poate documenta cu uşurinţă
despre cum se face selecţia şi pregătirea în rezidenţiat în alte părţi de lume,
iar firmele de recrutare organizează târguri de joburi şi sunt foarte active pe
reţelele sociale.
Un exemplu: în Olanda, admiterea în rezidenţiat
nu se face prin examen teoretic, ci printr-o procedură la fel ca la orice
angajare, o selecţie bazată pe CV şi interviu. „Produsul medical brut“ olandez,
cum metaforic s-ar putea numi absolventul de facultate medicală, este un medic
cu diplomă dar fără specializare (basisarts),
are dreptul să se înscrie în registrul medicilor, după care se poate angaja şi
poate face un rezidenţiat. Aceşti medici fără specializare sunt destul de căutaţi
şi pot lucra în grupurile de practică ale medicilor de familie, într-un azil de
vârstnici, în serviciul de urgenţă al unui spital, în misiuni de caritate peste
hotare etc. Sau pot începe un rezidenţiat şi pot alege între medicina de
familie, medicina specializată (27 de discipline) şi alte discipline medicale
(specialişti pentru: persoanele în vârstă, persoanele cu handicap psihic,
asigurările medicale, medicina muncii, medicina socială). Numărul de locuri
este ajustat o dată la unu-trei ani, în funcţie de locurile vacante, modificările
intervenite în morbiditate, structura populaţiei etc. şi se bazează pe
statistici, studii de cercetare, analize şi prognoze bine documentate.
Curricula, formatorii şi formarea lor, certificarea în specialitate se
efectuează prin colaborarea dintre asociaţiile profesionale, comisii din
minister şi organisme specializate în menţinerea calităţii învăţământului.
Posturile vacante pentru rezidenţi se publică pe tot timpul anului, rezidenţiatul
nu începe şi nu se termină în acelaşi timp pentru toţi cei admişi. Candidaţii
se pot înscrie (trimiţând o scrisoare de motivaţie, CV-ul, uneori şi alte
documente), după care se face o primă selecţie şi doar o parte sunt invitaţi la
interviu. Dacă sunt foarte mulţi candidaţi pentru un loc, atunci se organizează
mai multe sesiuni de interviuri. Comisia care organizează interviul este alcătuită
din persoane din instituţia care a declarat postul vacant şi pot fi manageri,
medici, asistenţi medicali, reprezentanţi ai pacienţilor, psihologi,
fizioterapeuţi etc. Aceştia sunt foarte atenţi la cum se prezintă candidatul şi
evaluează dacă este potrivit pentru specialitatea respectivă şi poate funcţiona
în echipa şi în clinica respectivă; se evaluează comportamentul, mentalitatea,
capacităţile de comunicare etc. La rândul său, candidatul are dreptul să pună
întrebări şi să-şi negocieze unele avantaje – de exemplu, despre cum este
organizată îngrijirea medicală, cât de dese sunt gărzile, în ce secţii va
lucra, ce cheltuieli îi sunt acoperite (transportul, participarea la cursuri,
echipamentul) etc. Locurile unde rezidenţii vor efectua stagiile şi susţine
evaluările sunt stabilite de structurile de învăţământ din spitalele academice
împreună cu spitalele regionale, în funcţie de locul unde se află formatorii,
de dotări; ele sunt răspândite pe tot cuprinsul ţării. Pentru durata pregătirii,
rezidentul face un contract cu instituţia (care primeşte o sumă de bani pentru
instruirea lui) unde va lucra tot timpul sau numai în anumite perioade, în funcţie
de stagiile pe care trebuie să le efectueze, sub supravegherea unui medic
formator. Rezidentul beneficiază de un plan de instruire personalizat şi poate
solicita să se pună accentul pe anumite aspecte din pregătire sau să îşi
întrerupă rezidenţiatul şi să se orienteze spre o altă specialitate.
Examenul de certificare în specialitate
poate fi o teză, urmare a unui proiect de cercetare sau management practic.
Munca în proiecte (din care foarte multe instituţii medicale olandeze se finanţează
şi îşi îmbunătăţesc calitatea îngrijirilor) este o parte importanta din job description-ul fiecărei specialităţi.
După certificare, proaspătul specialist se poate angaja oriunde, în funcţie de
locurile libere, inclusiv acolo unde a fost rezident. El are dreptul să înceapă
procedura de solicitare înainte de terminarea rezidenţiatului (în acest sens,
rezidenţii din ultimul an primesc cu regularitate informaţii despre posturile
vacante), astfel încât să se poată orienta din timp asupra viitorului loc de
muncă. Instituţiile medicale oferă, pentru început, contracte de probă cu
durata de câteva luni sau un an, care se pot prelungi cu contracte de muncă pe
o perioadă nedeterminată, dacă medicul a dovedit că este un bun practician şi că
se poate integra într-o echipă (altfel, trebuie să-şi caute de lucru în fiecare an...).
Rezidenţiatul de medicină de familie sau de
medicina persoanelor vârstnice durează trei ani, se organizează de una-două ori
pe an în cele opt centre universitare, iar selecţia se face la fel, prin
interviu, în funcţie de numărul de locuri disponibile.
Sistemul de rezidenţiat olandez este fără
concurs, fără post, descentralizat, cu şanse egale pentru fiecare şi acordă
multă atenţie rezidentului ca persoană; este bazat pe libera alegere şi circulaţie
a forţei de muncă, precum şi pe autonomia instituţiilor medicale de a face
angajări în funcţie de necesităţi. Poate de aceea Olanda nu se confruntă în
prezent cu lipsa de medici, ci cu un surplus de specialişti, din care cauză s-a
hotărât, începând de anul viitor, reducerea locurilor atât în facultăţi, cât şi
la rezidenţiat.
Reforma învăţământului medical românesc este
binevenită, dar ar trebui începută mai de la „rădăcină“, şi anume de la pregătirea
din timpul facultăţii. „Produsul medical brut“ trebuie să poată funcţiona
imediat la un nivel de bază, să aibă drept de practică şi/sau să poată începe
imediat specializarea dorită, fără să mai fie nevoie de stagii de înregimentare
şi de orientare.
Introducerea numerus clausus atât pentru numărul
de locuri la facultăţile de medicină, cât şi pe specialităţi, reducerea numărului
de specialităţi, modernizarea curriculelor şi introducerea unor noi metode de
evaluare şi de pregătire a formatorilor fac parte din ingredientele care ar
putea contribui la sporirea calităţii nu doar a „produsului medical brut“, ci şi
a „produsului medical specializat“, adică a viitorilor specialişti. Pentru
„legarea de glie“ şi reducerea exodului de medici tineri, este nevoie, în acelaşi
timp, şi de altfel de schimbări la nivel social.
