Newsflash
Cultură

Doi străluciți savanți și un autor pus pe șotii

de Dr. Mihail MIHAILIDE - mar. 30 2018
Doi străluciți savanți și un autor pus pe șotii
    Pentru cititorul grăbit, care „scanează” cu privirea noile apariții din vitrina unei librării, titlul volumului Călătorind cu Mihai și Alexandru Ciucă îi poate sugera că ar fi vorba de o travel book. Iar dacă reține numele autorului – Radu Iftimovici – și vreodată a frecventat niscaiva lucrări dramatice, nu va fi surprins, ci doar își va zice: – Ia te uită, autorul piesei „Nu ucideți caii verzi”, care s-a jucat la Târgu Mureș înainte de ’89, urgent retrasă din repertoriul teatrului, și a pamfletului dialogat care a făcut săli pline în Capitală, la Iași și nu mai știu unde, cu huiduieli și aplauze concomitente – „Curve de lux” –, s-a apucat să scrie acum proză de voiaj! Mirat ar deveni însă dacă ar vedea coperta unei alte cărți, de același autor, ieșită în același timp de sub tipar, una ca pentru copii – format, titlu (cincizeci la sută ambiguu), ilustrație (doi drăgălași peștișori colorați) –, „Aventurile pravoslavnicilor Mitică și Petrică”. Și atunci ar gândi: – La 87 de ani, „bunicul” Radu scrie și pentru nepoți! Eroare! De fapt, e o conerie atroce, cum își definește autorul producția, nu o carte pentru cei mici. În legătură cu aceasta, R. Iftimovici ține să avertizeze: „Deoarece autorul nu dorește ca, la frageda vârstă de 87 de ani, să fie călcat pe trotuar de vreo mașină sau hrănit cu poloniu radioactiv, declară solemn că, în ciuda aparențelor, această piesă n-are a face cu istoria nici în clin, nici în mânecă. Toate personajele sunt fictive, în ciuda numelor pe care le poartă...”. Neologismul „conerie” e transpus din franceză (connerie) și înseamnă, la alegere: prostie, tâmpenie, greșeală. Cât privește vârsta dezvăluită, e, probabil, în cel mai rău caz, o inversare a celor două cifre.

Frații Ciucă

    Așadar, în ambele cazuri, titlurile sunt înșelătoare. Pentru inițiații în microbiologie, epidemiologie, imunologie, Mihai și Alexandru Ciucă sunt numele a doi străluciți savanți români din secolul trecut, cercetători formați la școli prestigioase, precum institutele „Pasteur” (Paris) și „Cantacuzino”, și care, prin inteligența, munca, abnegația și patriotismul lor (în sensul nebagatelizat al cuvântului în tristele noastre zile), au contribuit esențial la recuperarea ori salvarea sănătății a sute de mii de oameni, rămânând ca repere în iatroistoriografia națională, dar și în cea mondială. Prin studiile de laborator, ulterior extinse pe teren asupra paludismului, de pildă, umanitatea datorează acad. Mihai Ciucă (1883–1968) lichidarea multor focare impaludate din întinse zone ale lumii (în 1920, aproximativ 20% din populația Terrei era infestată cu hematozoarul palustru), iar România – eliminarea endemiei. Astfel încât, din 1961, în țara noastră, transmiterea naturală a malariei a putut fi întreruptă. Iar, din 1963, se consideră că, prin măsuri de vigilență epidemiologică, se permanentizează eradicarea malariei, cazurile ivite fiind exclusiv de import. Pentru această reușită, M. Ciucă a fost distins într-o sesiune a Organizației mondiale a sănătății (OMS) cu marele premiu al Fundației „Darling” (1966). Contribuțiile sale ca eminent om de laborator sunt însă mult mai numeroase. Un exemplu, împreună cu Jules Bordet (laureat Nobel în 1919) a descoperit fenomenul de lizogenie – un acid nucleic străin are capacitatea de a se integra în genomul unei celule, rămânând latent mai multe generații, fenomen de interes astăzi pentru geneticieni și oncologi.
    Prof. dr. Alexandru Ciucă (1880–1972), medic veterinar, unul dintre savanții care au revoluționat această profesie, multă vreme desconsiderată, elev al acelorași școli celebre ca și fratele său (cu stagiu inclusiv la Institutul Pasteur, Bruxelles), i-a fost acestuia mereu alături, participând, între altele, la ceea ce s-a numit „Marea experiență românească în combaterea holerei” (experiență dobândită în timpul Războiului de Independență și în marea conflagrație din anii 1914–1918). La sugestia mentorului lor, profesorul Ion Cantacuzino, și constrânși de iminența unei catastrofe (extinderea pe scară largă la militari și civili a holerei), frații Ciucă și colaboratorii lor și-au asumat eroic aplicarea vaccinării în masă, în plin focar holeric, succesul constituind surpriza savanților infecționiști ai vremii.
    Alexandru Ciucă – după cum rezultă din amintirile celor din preajma sa, „descusuți” de biograful Radu Iftimovici – a primit la un moment dat dificila misiune de a conduce Institutul Cantacuzino (ca subdirector, numit de însuși creatorul acestuia). S-a achitat de această îndatorire cu un talent ieșit din tipare, în pofida vremurilor dificile: organizare, corectitudine, economie, spirit gospodăresc, prevedere. „Conu Alecu” (Al. Ciucă) se prezintă într-o zi în audiență la ministrul sănătății cu o propunere care i-a mirat pe toți: să se oprească importul de seruri și vaccinuri din străinătate, angajându-se că „noi o să le facem pe toate, la fel de bune, de eficace”. Proaspătul director „nu mai putea concepe ca banii românești să se irosească, să îngrașe veniturile firmelor străine când inteligența și priceperea autohtonă dovediseră cu prisosință că pot clădi o cercetare și o producție de biopreparate în țară”. Biograful fraților Ciucă adaugă într-o notă de subsol: „Cât de actuală este și astăzi această propunere a lui Alexandru Ciucă, după aproape 100 de ani de când Institutul Cantacuzino și-a dovedit deosebita utilitate națională și a înscris priorități științifice recunoscute peste hotare”.

Contribuții și nedreptăți

    Oricât de constrânși am fi de spațiul acordat unei prezentări de carte, trebuie amintită, fie și în treacăt, contribuția profesorului Al. Ciucă și a echipei sale de cantacuziniști în perioada anilor 1944–1945: au livrat frontului spre Vest cantități uriașe de seruri antitetanic și antigangrenos, de o calitate egală celor fabricate în țări occidentale, atât conaționalilor, cât și soldaților sovietici. „Câți oameni nu-și datorează oare viața acelei echipe de medici condusă de Alexandru Ciucă?”, se întreabă retoric autorul. Cât privește lucrările științifice de prestigiu ale profesorului, vom cita pe cele privind decriptarea fenomenelor de anafilaxie la bovidee după serovaccinarea anticărbunoasă, rolul splinei în piroplasmoză la mamifere mari, aplicarea reacției de fixare a complementului în febra aftoasă.
    Autorul nu trece cu vederea nici nedreptățile suferite de cei doi mari cercetători români în perioada 1948–1955: „epurările” din Facultatea de Medicină Veterinară, când, între profesorii înlăturați brutal de la catedre, s-a aflat și Alexandru Ciucă, ulterior „măturat” și din Institut, anulându-i-se și titlul de membru corespondent al Academiei Române. Iar Mihai Ciucă – transferat la unul dintre așa-zisele institute create ad-hoc, numit de „Malarie și Parazitologie Medicală”.
    Despre Mihai Ciucă trebuie reamintit faptul că a susținut idealul românilor pentru înfăptuirea Marii Uniri și că, în 1919, a luat parte la Conferința de Pace de la Paris.

„Naturae curiosorum”

    „Călătoria” anunțată în titlu, la care Radu Iftimovici își invită cititorii, este una desfășurată „în timp și spațiu”. Încă din 1975 (când a apărut la „Junimea” o primă versiune, în condițiile de cenzură cunoscute), a avut ideea de a scrie o biografie „Ciucă”, evitând – cum însuși declară într-un text introductiv – „pericolul romanțării și mai ales pe cel al exagerării protocroniste”. Autorul a avut șansa să îi cunoască pe cei doi savanți, să îi determine să se mărturisească, înfrângându-le cu argumente sfiiciunea caracteristică oamenilor de știință adevărați, care disprețuiesc lauda de sine. Și a avut bucuria de a fi „tăifăsuit în varii împrejurări cu acești «naturae curiosorum» care și-au dedicat viața științei”. Orice biograf va considera astfel de întâlniri faste. Dar nu numai aceste convorbiri îndelungate face-to-face au constituit sursele de alcătuire de o manieră pe cât de bogată în informații științifice a acestei biografii originale (dorită a fi înțeleasă nu numai de specialiști, ci și de iubitorii de cultură care vor să afle cum s-au obținut de-a lungul timpului progresele științifice, în medicină, în general, în cea românească, în particular), ci și consultarea jurnalelor de însemnări – cum ar fi cel al lui Mihai Ciucă (se reproduce astfel o primă pagină datată 15 mai 1924, jurnalul consemnând inclusiv deplasările sale ca înalt reprezentant OMS în China, în combaterea unor teribile molime: holeră, ciumă, variolă, tifos exantematic, malarie) –, a rememorării vizitelor de interes științific pe diverse meridiane (din zona Balcanilor, însângerată și răvășită de cel dintâi război global al lumii, până în America ori în Rusia bolșevică), a prezenței celor doi frați la congrese medicale în străinătate, a discuțiilor cu personalitățile care i-au cunoscut pe cei doi, a documentelor timpului... Și, nu în ultimul rând, de utilizare inteligentă a informațiilor de „practicant” al medicinei (virusolog, cercetător științific și cadru didactic universitar) și de profund cunoscător al istoriei medicinei.
    Amintim că Radu Iftimovici este autorul monumentalei opere „Istoria Medicinei și Farmaciei Universale”, apărută în două ediții succesive la Editura Academiei Române (ultima, în 2008).

Buchetul de întâietăți mondiale

    Cu talentul său scriitoricesc, Radu Iftimovici aduce în atenția cititorului numeroase personaje celebre din trecut, savanți și profesioniști de elită, îndeosebi din sfera științelor biologice, enumerare imposibilă în acest text. Dar posibil de exemplificat pentru a spori, poate, curiozitatea cititorului potențial. De pildă, într-unul dintre fascinantele capitole ale „călătoriei”, biograful contextualizează amintirile lui Mihai Ciucă din 1913, legate de acea ilustră și primitoare casă a științei, „casa lui Pasteur” (celebrul institut-reper din veacul trecut). Aici lucrau discipolii savantului – „un buchet impresionant de întâietăți mondiale”. În afară de cel care crease vaccinurile împotriva rabiei, antraxului și holerei aviare (Louis Pasteur), lucrau: Roux, Martin și Nocard, care introduseseră tratamentul difteriei cu seruri terapeutice preparate pe cai, cel care a descoperit agentul patologic al pestei (marele savant Alexandre Yersin), cei care au preparat seruri împotriva dizenteriei (Vaillard și Dopter) sau împotriva infecției streptococice (Marmorek) ori au desfășurat cercetări esențiale asupra infecției și imunității: Roux, Mecinikov, Cantacuzino, Besredka, Gabicevski.
    M. Ciucă pășește în Institutul Pasteur într-o perioadă când un alt român (în afară de Cantacuzino și Babeș) își legase numele de descoperirea virusului poliomielitei, anume Constantin Levaditi. „Era o descoperire cu care școala pasteuriană se mândrea, cea mai importantă pe care o dăruise umanității între anii 1906 și 1913.” M. Ciucă urma a se întâlni cu marele microbiolog Emile Roux, directorul de atunci al Institutului, care multă vreme fusese mâna dreaptă a lui Pasteur și pentru care Siucá [Ciucă] însemna Cantacuzène, adică România, declarându-i că venise la Paris să studieze protozoarele parazite, în special parazitul malariei. I se recomandă să lucreze cu Mesnil și Laveran, apoi cu marele Ilia Ilici Mecinikov („sfântul-laic”, cum îl porecliseră pasteurienii după înfățișare), toți dovedindu-i nou-sositului o mare bunăvoință și disponibilitatea de a lucra împreună. Mecinikov (și Cantacuzino confirmă) avea „nițel sânge de român” – se trăgea din familia spătarului Milescu. „Călătoria” în Institut se prelungește în laboratorul de protoparazitologie al lui Felix Mesnil, uneori alături de Alphonse Laveran, cel care descoperise în Algeria parazitul microscopic al malariei, iar ulterior Camillo Golgi avea să pună în evidență ciclul de multiplicare al parazitului în sângele uman. Mai târziu, Patrick Manson, Ronald Ross și B. Grassi aveau să dovedească faptul că parazitul descoperit de Laveran este purtat de la omul bolnav la cel sănătos de femelele țânțarului Anopheles. Mulți dintre cei citați mai înainte aveau să primească pentru cercetările și munca lor dedicată umanității recunoașterea unor premii Nobel. Urmând sfatul lui Cantacuzino, Mihai Ciucă profită de sejurul parizian nu numai pentru a munci în laboratoare, ci și pentru a lua contact cu frumusețile acestei – pe atunci – Capitale a luminii („lumea de minuni care e Parisul”).
    Un detaliu anecdotic face lectura nu numai copleșită de informații iatroistorice, dar și mai atractivă. La intrarea în Institut, M. Ciucă e întâmpinat de un portar descris cu talent literar – figură, vestimentație, discurs: nimeni altul decât Joseph Meister, odinioară copilul mușcat de un câine turbat, salvat de Pasteur prin tratamentul descoperit de el și de E. Roux. Acest prim episod parizian al lui M. Ciucă ia sfârșit în apropierea marii conflagrații mondiale, eveniment tragic prevăzut de Cantacuzino, care i-a spus: „Acest război va cutremura lumea din temelii. Este momentul ca țara noastră să-și desăvârșească unitatea națională. Acum ori mai târziu vom intra și noi în foc. Ne așteaptă clipe grele, poate chiar moartea. Să plecăm acasă. Va fi nevoie de noi cât de curând”. Ceea ce toți românii, traversând o Europă deja însângerată, aveau să o facă, puține zile mai târziu.

Din vremea Marelui Război

    Urmează un capitol teribil în această drumeție sui-generis: „A treia coborâre în infern”. E vorba de cei doi ani de „neutralitate”, când țara era divizată în legătură cu opțiunile politicienilor față de alianțele la care urma să aderăm, apoi de prima parte a Primului Război Mondial, declanșarea propriu-zisă a ostilităților, cu înfrângerile armatei noastre de pe toate fronturile și retragerea forțată către Iași, cu imense pierderi umane și materiale. Firește, Ionescu-Mihăiești, dar mai ales profesorul Cantacuzino și prietenii săi – medici și nemedici –, Barbu Delavrancea, G. Coșbuc, Gala Galaction, părintele Lucaci, Tache Ionescu, chirurgul Thoma Ionescu, militau pentru alianța noastră cu Franța, intrarea în război și eliberarea Ardealului și a altor pământuri românești.
    Frații Ciucă, Mihai și Alexandru, își amintesc cu acuitate de curajoasele decizii ale profesorului Cantacuzino de a combate holera printr-o vaccinare în masă cu „vaccin pur”, de a pregăti cantități de seruri antitetanice, apoi de a jugula extinderea epidemiilor de holeră asociate cazurilor de tifos exantematic în rândul trupelor noastre (cu numeroase victime în rândul medicilor și studenților). Sunt preluate pagini cutremurătoare din jurnalul profesorului Cantacuzino despre situația sanitară a țării: „Populația noastră moare, armata destinată să fie organizată se topește; miniștrii noștri nu mișcă un deget și se ocupă de interese personale. Generalul Prezan îmi semnalează această situație și îmi cere să intervin, să se ia măsuri. Ca și cum eu singur aș avea puterea s-o fac!” (16 februarie 1918). „Până în ziua de 4 martie 1917, muriseră de tifos exantematic 30 de medici și studenți în medicină; peste 120 erau bolnavi. Printre ei, mortalitatea depășește 30%. Pe străzi, înmormântările se țin lanț. Nu se mai găsesc nici scânduri pentru coșciuge.” Cei doi își amintesc cu detalii de curajosul și excelentul epidemiolog care fusese dr. Popescu-Azuga, ucis de o formă severă, toxică de tifos. Și-au sacrificat viața mulți medici, români și francezi, dar și din tabăra adversă – germani, maghiari –, fiindcă molimele nu au granițe. Sunt portretizate figurile unor medici francezi (precum dr. Jean Clunet, fost pasteurian), fiind evidențiată și contribuția curajoasă a Reginei Maria, infirmieră voluntară în luptă cu epidemiile și mereu la căpătâiul răniților. Este descrisă „marea trădare” a rușilor și dezorganizarea armatei țariste, cu retragerea a sute de mii de soldați de pe front – a celor care și-au împușcat comandanții, lăsând descoperite sectoare largi ale frontului ruso-german, pentru a participa la revoluția bolșevică din 1917.
    Cartea beneficiază de o simțitoare prefață a maestrului Dan Puric, „Uite casa fraților Ciucă!”. Într-un loc, cunoscutul actor scrie: „Cei doi copii din Săveni (locul de baștină al celor doi savanți, localitate pe care într-un turneu, împreună cu trupa sa, o străbate, n.n.) fac parte dintr-o Românie a valorilor științifice, cu care oricând ne putem mândri în fața lumii. În același timp, ei fac parte dintr-o lume a conștiințelor savante cu care ne putem mândri în fața lui Dumnezeu, mulțumindu-i în șoaptă pentru faptul că au fost români”.
    Ce s-ar putea reproșa acestui adevărat breviar de Istorie a Medicinei și nu numai? Sunt pete până și-n soare, încât greșelile „de tipar”, rare, ar putea fi singurele reproșuri. Astfel, o necesară corectură a unei note de subsol poate fi luată în calcul la o viitoare ediție: Mecinikov („papa Metch”) n-a murit în 2015 (p. 80) – ar fi avut vârsta matusalemică de 170 de ani! –, ci la 15 iulie 1916.

N. red.: titlul și intertitlurile aparțin redacției.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe