Demersul istoric are la bază dorința de cunoaștere a unei perioade de o duritate aparte în condițiile instaurării sovietelor în România postbelică, perioadă urmată de conducerea comunistă și metodele ei tot de sorginte sovietică. Prin această lucrare, dr. Victoria Grozav Biriș materializează o cercetare doctorală începută în perioada pandemiei de COVID. 

Calea urmată nu a fost deloc ușoară, pe parcurs lovindu-se de reticența persoanelor pe care reușise să le contacteze, după cum a mărturisit autoarea: 

„Nu s-au arătat dispuse să vorbească într-un interviu pe acest subiect delicat din perioada comunistă. Mai mult, am fost asigurată că nimeni nu va dori să discute pe această temă. Din nefericire, după trei decenii de la căderea comunismului, am primit confirmarea că experiența de student și tânăr cadru didactic în epoca comunistă continuă să fie un subiect sensibil și încă inabordabil. Totuși, această reticență nu se regăsește în memoriile studenților care au avut de suferit în epoca dejistă”.

Ordonat în șase capitole, materialul cules este impresionat. În deschiderea volumului este prezentată Facultatea de Medicină din Cluj în deceniul V al secolului XX. Capitolul următor prezintă schema de organizare a Institutului de Medicină și Farmacie (IMF) din Cluj-Napoca. Cel de-al treilea capitol prezintă învățământul medical clujean sub presiunea ideologiei. Aflăm apoi informații despre statutul de student la medicină în epoca dejistă. Cel de-al șaselea capitol vorbește despre internaționalizarea învățământului medical clujean. 

20 de ani de suferință 

Am lăsat anume la sfârșit capitolul 5, cel despre epurările cadrelor didactice. În cadrul său, dr. Victoria Grozav Biriș aduce în discuție cele trei valuri de epurări: 1945; perioada 1952-1953, și cel începând cu anul 1958 – aproape 20 de ani de suferințe pentru cei direct vizați. Între cazurile prezentate le amintim pe cel al profesorului Iuliu Hațieganu, epurat în 1944 și 1948 și reabilitat în 1953; cazul prof. dr. Ioan Goia, catalogat de partid drept „reacționar, periculos, defetist și distructiv”; cel al prof. dr. Iuliu Moldovan – acesta a fost închis la Sighetu Marmației pentru cinci ani (1949-1954), activitatea științifică fiindu-i recunoscută după 17 ani de la pensionare, dar și sinuciderea prof. dr. Emil Țeposu, care nu a vrut să semneze acordul cu Securitatea în „demascarea ca dușman al poporului a prof. dr. Alexandru Pop”.  

Interesante sunt și criteriile pentru care multe cadre didactice și mulți studenți au avut de suferit, de la statutul de fiu de exploatator, la fiu de preot, părinți cu funcții în regimul burghez, fiică de comerciant, la originea socială de intelectual, activitatea dușmănoasă față de regimul comunist, apreciat fiind trecutul curat, activitatea și devotamentul față de partid și clasa muncitoare.  

În concluzie, cartea este bine documentată și bine scrisă, trezind interes major încă de la primele rânduri. De unde și aprecierea subsemnatului pentru efortul depus în cercetare și materializarea ei într-un doctorat și-o carte de impact istorico-social.