De câteva zile, trăiam cu efuziune reuşita
„din prima“ la concursul de admitere în facultate. La Medicina bucureşteană,
fusese o concurenţă acerbă, aproximativ 20 de candidaţi pe un loc. Numărul mare
al celor aflaţi în situaţia de a deveni medici era o consecinţă a Decretului Prezidiului
Marii Adunări Naţionale din august 1948, care – chipurile – reforma învăţământul
de toate gradele, în fapt, preluând modelul sovietic. Principiul dosarului şi
al originii sănătoase (din punct de vedere politic) devenise pilonul principal
al admiterii într-o unitate de învăţământ superior1. La Medicină,
Farmacie ori la facultăţile tehnice, aplicarea acestui criteriu părea a fi mai
puţin riguroasă decât la Filosofie, de exemplu, între profesori – chiar cei rămaşi
după o primă epurare – mulţi fuseseră „mici burghezi“ (avuseseră cabinete
particulare, laboratoare, farmacii), ceea ce putea fi o explicaţie pentru o
anumită indulgenţă de moment. Iar între candidaţi, conform unei tradiţii, dar şi
din cauza dificultăţii şi duratei studiilor, nu puţini erau fii sau fiice de
medici. În plus, legea cea nouă, care bulversase mai ales învăţământul mediu, dădea
dreptul în acel an (1954) atât absolvenţilor de liceu cu zece clase, dar şi
celor cu 11, să se prezinte la admitere, fireşte, după susţinerea a ceea ce se
chema „examen de maturitate“. Pentru tinerii care obţineau la terminarea
liceelor media generală zece, se accepta ocuparea unui loc în urma unei aşa-zise
„discuţii ştiinţifice“ între candidat şi o comisie aleasă cu responsabilitate
partinică. Această notare nu reflecta însă cunoştinţe de aceeaşi valoare,
exigenţa şcolilor de provenienţă ale candidaţilor fiind diferită, ca să nu spun
că, pe lângă cei îndeplinind acest criteriu, intrau „pilele“ partidului sau
cele ale poliţiei politice de curând înfiinţate (1948) sub numele: Direcţia
Generală a Securităţii Statului. Au mai avut dreptul de a „concura“ viitori
colegi mai vârstnici, care trecuseră prin facultăţile muncitoreşti de doi ani.
Nu e locul aici să amintesc cititorilor tineri numeroasele discriminări, de neînţeles
astăzi, aplicate candidaţilor pe motiv de „dosar politic“, cu eliminarea celor
care aveau rude arestate, sau ai căror părinţi fuseseră etichetaţi „chiaburi“,
erau copii de preoţi, de ofiţeri din vechea armată etc., într-un cuvânt, cei
deveniţi dintr-o dată „duşmani ai poporului“!
Se cheamă, aşadar, că, la cei 16 ani şi
câteva luni (fusesem dat la şcoală la şase ani şi nu la şapte, cum se obişnuia),
eram „matur“ să acced la studenţie. Euforia noii vieţi, aceea de student, plus
această maturitate pusă între ghilimele m-au determinat, grăbindu-mă într-o
seară, la puţin timp după începerea cursurilor, să încalc regulamentul şi să părăsesc
facultatea nu prin uşa rezervată studenţilor, de la subsolul cu laboratoare, ci
prin cea principală, cu portalul cunoscut, sculptat în piatră, destinată
exclusiv profesorilor şi vizitatorilor de vază. Trag cu putere de clanţa din
bronz, cu şarpele şi cupa încrustate pe mâner (aceeaşi, poate, de pe vremea lui
Davila), dar uşa masivă se lasă deschisă uşor, fiindcă, în acelaşi moment,
cineva de afară o împingea, dorind să pătrundă în vastul hol din faţa
secretariatelor. Şi, iată, în prag se iveşte un „moşulică“ – aşa mi se părea la
vârsta de boboc pe care o aveam –, cu părul sur şi faţa blândă, îmbrăcat
într-un halat alb lung, lung până la glezne, ţinând în mâna stângă un soi de
toiag subţire, o tulpină de trestie. Semăna cu Sfântul Petru care, aşa cum e
figurat în desene şi caricaturi, îl însoţeşte pe Dumnezeu, când acesta, coboară
incognito pe pământ, să vadă cât de mult se înrăise lumea pe care o crease...
– Je
vous demande pardon, Monsieur le Professeur, mă aud rostind, fără să ştiu
ce mă apucase să-mi cer iertare pe franţuzeşte şi, ţinându-i uşa larg deschisă,
mă dau în lături, făcând gestul de a-l invita să intre.
– Il
n’y a pas de quoi fouetter un chat, chèr camarade, vous êtes probablement un
étudiant... étranger, ne connaissant pas encore les règles, mi-a răspuns
Saint-Pierre!
Nu ştiu ce am bânguit, dar, după ce mi-am
revenit, mi-am explicat insolenţa cererii de scuze în limba lui Testut: învăţam
la osteologie după un Précis al
celebrului anatomist – cărţi în româneşte nu prea erau – şi repetam în gând,
chiar şi în drum spre casă, noţiunile, pentru seminarul de a doua zi. Pe „moşulică“
l-am revăzut curând, în Amfiteatrul Mare, în acelaşi halat protector (de unde
oare apăruse astfel îmbrăcat când... mi-a deschis uşa?). Ne preda anost
biologia, vorbindu-şi mai mult sieşi, folosind „toiagul“ pentru a ne
„demonstra“ pe tabla cu schiţe teoria lui Oparin, despre cum ia naştere viaţa
organică din cea anorganică, iar mai târziu perorând despre lucrările savantei
sovietice Olga Borisovna Lepeşinskaia, cea cu hidra triturată, şi a sa „Geneză
a celulelor din substanţa vie şi rolul substanţei vii în organism“, aberaţii nu
peste multă vreme date cu totul uitării. Dar şi despre laboratoarele moscovite
ale acestei tovarăşe, mult iubită de Tătucul Stalin, laboratoare pe care le
vizitase şi acum le elogia. Profesorul nostru era acad. Vasile Mârza, ieşean, cu studii de perfecţionare în Franţa,
fost ministru al sănătăţii în guverne comuniste, membru de partid cu stagiu din
ilegalitate! Nu ezita, la cursuri sau în scrieri, să repete profesiunea sa de
credinţă şi să arate drumul pe care era hotărât să-l urmeze: În URSS, concepţia materialist-dialectică
aplicată în biologie şi în medicină a dus la înflorirea nemaicunoscută până
acum a ştiinţei. Înflorirea aceasta se datoreşte faptului că în Uniunea
Sovietică ştiinţa este pusă în slujba omului desrobit de exploatare. Cu
ajutorul ştiinţei aplicate, în URSS şi în ţările de democraţie populară, se
construieşte o societate nouă. Ştiinţa sovietică serveşte scopurilor celor mai
înalte ale umanităţii, luptând pentru asigurarea satisfacerii maximale a
nevoilor materiale şi culturale mereu crescânde ale întregii societăţi prin creşterea
şi perfecţionarea neîncetată a producţiei socialiste pe baza tehnicei celei mai
înalte, aşa ne învaţă I. V. Stalin în ultima sa lucrare (Problemele
economice ale socialismului în URSS)2. După această mostră de limbaj
de lemn fără cusur, profesorul se lepăda, iar şi iar, de concepţiile pe care se
„sprijinea fascismul“ (cu referire la Virchow, Mendel şi Morgan, nume pe care
cei mai mulţi dintre noi, studenţii anului întâi, nu le auzisem pronunţate până
atunci), de „ştiinţa pentru ştiinţă“ pe care, eronat, o slujise! Concepţia nouă miciurinistă a pătruns la noi
în 1948. În 1950, am început să cunoaştem învăţătura lui I. P. Pavlov, iar în
1951–52, teoria acad. O. B. Lepeşinskaia. Cu ajutorul acestor trei geniali
savanţi sovietici, am început să revizuiesc critic întregul material acumulat
anterior (pentru lucrarea sa despre embriotrofie). (...) Un lucru este necesar să fie semnalat şi
anume acela că am rupt-o cu ştiinţa pentru ştiinţă3. Politrucii ştiinţifici
ai anilor ’50 (sintagma aparţine iatroistoricului Radu Iftimovici)4,
între care, iată, se înscrie şi Vasile D. Mârza, medic contaminat de morbul
politicii, doreau s-o impună în ştiinţă
pe Lepeşinskaia cu o teorie ultranaivă tip „generaţie spontană“ şi, mai ales, să
acorde sistemului nervos rolul de unic „factotum“ integrator în fiziologie şi
patologie5. Urmaşul academicianului miciurinist, anume prof. dr.
Nicolai Zaharia (1916–1974), conferenţiar în 1949 şi titular al catedrei din Iaşi
în 1952, avea să renunţe abia în 1965 la predarea învăţăturilor transformiste
sovietice, la care ţinea atâta antecesorul său, vorbind studenţilor, la
disciplina devenită de „Biologie şi genetică“, despre mendelism şi teoria
cromozomială a lui Morgan.
Un coleg de generaţie, care, privind
printr-un ochean întors, redactează memorii edulcorate de – inevitabil –
pierduta tinereţe, scrie: Mă întreb acum,
după 55 ani, dacă acad. Vasile Mârza, care, trebuie s-o recunoaştem, era un
intelectual „rasat“, un bun orator, plăcut om şi foarte plăcut pentru dialectul
moldovenesc în care-şi rostea cuvântările, credea ceea ce ne prezenta nouă?
Judecând cu mintea de acum, cred că nu! O făcea, cu siguranţă, dintr-un
oportunism de care au fost capabili şi mulţi alţi intelectuali români în acea
perioadă de transformări politice şi sociale prin care treceau ţara şi oamenii
ei6. Oportunismul nu poate fi (şi nici nu este), în cazul
activistului politic Vasile D. Mârza, o scuză, mai ales când autorul
amintirilor are pretenţia de a-l alătura pe acesta unor modele: „O mândrie a şcolii
medicale româneşti în general şi a celei bucureştene în special“. Şi nu e vorba
numai de un oportunism conjunctural, ci de slujirea oarbă, în numele unor
principii caduce, a partidului care îi încredinţase o anume putere, pe care înţelegea,
în absenţa oricăror scrupule morale, să şi-o exercite. Un prim, tulburător
exemplu, în acest sens este cazul
Caraman. Profesorul Petru Caraman (1898–1980), filolog şi folclorist
celebru, fusese înlăturat de la Catedra de Slavistică a Facultăţii de Litere şi
Filozofie a Universităţii „Cuza Vodă“ din Iaşi, sub pretextul unor comprimări şi
raţionalizări administrative necesare în învăţământul superior, în realitate
epurări politice ale celor indezirabili autorităţilor comuniste, măsuri
acceptate, fără crâcnire, de noua conducere a universităţii. Profesorul ieşean
se opusese încălcării autonomiei universitare şi „deranjase“ prin atitudinea sa
patriotică din perioada 1940–1947 pe noii dirigenţi. Rămas fără posibilitatea
de a lucra, de a-şi întreţine familia, într-o adevărată „moarte civică“,
adresează memorii autorităţilor, inclusiv lui Gh. Gheorghiu-Dej, încercând să
afle care-i vina sau poate crima ce mi se
atribuie. Toate aceste plângeri ale sale rămân însă fără răspuns. Dar
oprobriul nedrept aruncat asupra sa avea să se răsfrângă – în buna tradiţie
comunistă – şi asupra copiilor: În anul
1949, Petru P. Caraman – fiul savantului – a reuşit să ocupe primul loc pe
lista celor declaraţi promovaţi la examenul de admitere la Facultatea de
Medicină, cu media 9,65. Potrivit mărturiei oferite familiei Caraman de către
preşedintele comisiei de admitere de la Facultatea de Medicină, anularea
examenului de admitere a tânărului Petru P. Caraman s-a datorat intervenţiei
personale a profesorului Vasile Mârza, în acea perioadă ministru al sănătăţii
în guvernul comunist, care, pur şi simplu, a radiat de pe lista de admişi
numele Caraman. Faptele s-au petrecut la doi ani după comprimarea din învăţământul
superior, în anul 1947, a profesorului Petru Caraman. Întrebat fiind de către
P. Caraman-tatăl, dacă sinuciderea sa ar putea conduce la primirea în
Facultatea de Medicină a fiului său, răspunsul şefului comisiei a fost un nu
categoric7. În postură de turnător apare „rasatul intelectual“
dr. Mârza Vasile, care realizează Nota
informativă nr. 121/VII.1947, trimisă Secţiei Cadre a CC al PCR despre
colegul său, profesorul Traian Săvulescu(1889–1963), întemeietorul Şcolii româneşti de fitopatologie. Din cele
„câteva informaţii asupra atitudinii prof. Traian Săvulescu“ spicuim: opoziţia
acestuia la măsurile luate în cadrul Comisiei Interministeriale pentru comprimări,
la epurările luate la Facultatea de Agronomie, la înlăturarea profesorului
(Nicolae) Ciorănescu de la Politehnică şi Arhitectură, a preotului profesor la
Teologie şi academician Nae Popescu etc. Iar delatorul îşi exprimă temerea că: Ne va fi foarte greu să lucrăm cu el şi să-l
facem să ne sprijine. Social-democraţii au simţit acest lucru şi-l exploatează
(...) Propuneri: Lucrurile nu pot merge aşa. Trebuieşte ca cineva cu autoritate
să stea de vorbă imediat cu prof. Tr. Săvulescu că prin atitudinea lui ne dă o
mare lovitură8. În momentul exprimării acestor „îngrijorări“,
Tr. Săvulescu, valoros biolog şi botanist, era ministru al agriculturii şi
domeniilor în guvernul P. Groza şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
Se va înscrie cu desăvârşire pe linia partidului, astfel încât, în 1948, fostul
membru al vechii Academii face parte din Academia nouă – a RPR –, ba chiar
devine preşedinte al acesteia. Unii se
pricep mai bine decât alţii să confecţioneze discursuri supraideologizate. În
această privinţă, Traian Săvulescu nu are rival. E drept, ca biolog – şi, pe
deasupra, ca preşedinte al Academiei –, nici nu avea încotro, fiind tocmai
momentul aprigei înfruntări dintre biologia sovietică transformistă („şcoala“
lui Miciurin şi a lui Lîsenko) şi mult hulita biologie occidentală. Aşa că Săvulescu
nu conteneşte să înalţe osanale ştiinţei sovietice şi să atace în termeni
violenţi genetica occidentală şi, pornind de aici, tot sistemul occidental, ca şi
trista condiţie a omului în Occident. De reţinut o frumoasă şi „completă“
definiţie a geneticii occidentale: „vitalism, fixism, scepticism şi fatalism
moleşitor, existenţialism antiuman, fascism degradator şi barbar“, citează profesorul
Lucian Boia dintr-o lucrare a savantului român, preocupat de transformarea
socialistă a agriculturii9. Cel puţin în ceea ce priveşte afirmarea
superiorităţii ştiinţei biologice sovietice faţă de cea occidentală,
informatorul partinic şi fosta sa victimă se întâlnesc.
Dar politicul şi promovarea liniei
partidului căruia îi era credincios sunt prezente în toate acţiunile sale – fie
că le iniţia (rar), fie că le promova în calitate de ministru. În 1949, se
constituie Societatea Ştiinţelor Medicale din RPR. În prezenţa acad. C. I.
Parhon, a tovarăşului Leontin Sălăjan, ministru adjunct al sănătăţii, a
reprezentanţilor Institutului de Studii Româno-Sovietice (sic!), ARLUS etc.,
tov. Vasile Mârza, care ia cuvântul, enumeră între scopurile creării societăţii
contribuţia la: educarea ideologică a membrilor săi pe baza teoriei
marxist-leniniste, cunoaşterea, popularizarea şi însuşirea marilor cuceriri ale
ştiinţei şi tehnicii medicale sovietice, combaterea lucrărilor şi teoriilor
medicale pseudoştiinţifice (venite, desigur, din Occident), educarea sanitară a
maselor. Un singur punct din cele şase motive de înfiinţare a SŞM are, cumva,
tangenţe cu ceea ce ar sugera titulatura societăţii: să ridice nivelul ştiinţific al membrilor săi prin studierea problemelor
medicinei, farmaciei şi a ştiinţelor înrudite cu medicina şi prin însuşirea cât
mai rapidă a ultimelor şi celor mai bune rezultate din activitatea practică a
medicilor şi organelor (sic)
sanitare. Consiliul de conducere „ales“ numără 35 de persoane – din toate
sectoarele asistenţei sanitare –, avându-l în frunte pe acad. prof. dr. I.
Ardeleanu (Ilie Ardelean, igienist)10.
În partea
ultimă a textului: despre preocupările „ştiinţifice“ ale acestui aparatcik, care s-a îmbolnăvit de morbul
politicii şi al puterii, alegând să renunţe la migăloasele sale cercetări de
laborator, despre gălbenuşul oului de găină... Dar, până atunci, să cităm din Cuprinsul numărului 4 (aprilie 1952) al
revistei ştiinţelor medicale, „Medicina Internă“ – dedicat Zilelor medicale româno-sovietice (14 zile!), aflate la a doua ediţie,
titlul „contribuţiei“ sale, în calitate de om de ştiinţă şi ministru: „Cum
îmbină institutele ştiinţifice medicale sovietice activitatea teoretică cu (sic) cea practică“, 18 pagini. 
Adunarea Deputaţilor, ales în circ. elect. Iaşi
(1946–1948); deputat în MAN, ales în circ. elect. Ciurea, reg. Iaşi
(1952–1957).
