Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  HITECH  »  Descoperiri

Martor în fața dezastrului

Viața Medicală
Dr. Gabriel DIACONU vineri, 16 septembrie 2016

În noaptea de 23 spre 24 august, un cutremur de suprafață cu magnitudinea de 6 grade a zguduit Italia Centrală, în Apenini. Au urmat peste 2.500 de replici care au completat dezastrul inițial. Statisticile au înregistrat deja aproape 300 de morți, chiar mai mulți răniți și peste două mii de oameni au rămas fără un acoperiș deasupra capului. România este a doua țară pe lista victimelor cutremurului, după Italia, zona fiind una cu numeroși români aflați la lucru, oficial sau nu. Medicul psihiatru Gabriel Diaconu, cu supraspecializare în suicidologie și psihotraumatologie, intervenție de criză și gestionarea conflictelor interetnice, cu experiență în intervenții în situații de criză (Giulești, Muntenegru, Colectiv etc.), copreședinte al comitetului Asociației mondiale de psihiatrie (WPA) pentru consecințele psihologice ale torturii și persecuției, a plecat voluntar și pe cont propriu, pentru a-i ajuta pe românii din Italia a căror viață a fost bulversată de efectele seismului. (A. M.)





    Stau lângă mașină, pe o străduță cochetă, ușor în pantă. Am parcat-o într-o alveolă săpată în versant de un buldozer, nu mai demult de trei zile. Încă se văd urmele lamelor, bonturi de rădăcini. Gingia dezvelită a muntelui rânjește mulțumită. Satul are dantura spartă, hâdă, plină de carii, halena plină de praf. La zece metri, în spate, stau rămășițele unei piațete, cândva completă, cu fântână arteziană, cu nostra Madonna care binecuvânta precupeții. N-a mai rămas acum decât o arcadă de bolovani, moloz mozolit de maxila muntelui. Nu există pancartă. Dar, dac-ar fi, ar fi trebuit să scrie: aici au trăit, odată, optzeci de bătrâni, acum sunt ai mei, semnat Pământul. Cedez o țigară celuilalt șofer. Mă întreabă dintr-o dată: auzi, de ce trebuie să facă oamenii poze? Adică pricep, arată într-un fel, e moartea, dar de ce trebuie să facă poze? Undeva, prin cangrena fracționată a cătunului prăbușit, ea se dusese să fotografieze clădiri. Caut să-i răspund cât pot de simplu. Omule, așa suntem noi construiți. Când mintea primește ceva ce creierul nu poate pricepe, mintea caută. Mintea depune mărturie în fața incredibilului și caută să-l facă mai ușor de reprezentat. În fața nebuniei, în fața măcelului, în fața dezastrului, omul rămâne martor. Și fotografia e o mărturie, o dovadă pentru mai târziu, când vei povesti poate oamenilor ce-ai văzut, ce-ai trăit, și oamenii vor crede c-ai înflorit. Că nu se poate. Că așa ceva n-ar fi fost posibil.
În drum spre Zona Zero
 
    Nu doar c-a fost posibil. Nu doar că e de povestit. Dar s-a întâmplat.
    Dar nu e singurul loc unde s-a întâmplat, observă el. Când am fost în Siria, vedeam scene ca asta în fiecare zi. Totul era ruină. Ieșeam dimineața din bunker, dădeam o tură de jur împrejur, să zicem și noi c-am făcut mișcare, și ne băgam la loc. Am zis că vin aici, într-o zonă cu pace, că mă săturasem de război și de moarte. Și ce-am găsit? Pică pe gânduri în timp ce trage, cu melancolie, un fum. Tot ruină, tot moarte. Trec câteva secunde în care nu mai conversăm. Siria... Siria? Auzi, tu îl știi pe...? Da, îmi răspunde, cum să nu. Am fost colegi de clasă, îi mărturisesc. De fapt, nu de clasă, eram clase alăturate. În generală? Da, în generală. Mare arabist, fin vorbitor. Zâmbim. Știm amândoi prin ce-a trecut omul, câțiva ani mai târziu, în Bagdad. Peste drum crește cucuruzul.
    Îi spun de conversația dimineții, cu prietena mea Ana. În drum spre Zona Zero, pe un drum azi pustiu, unde-am nimerit o bucată cu acces 3G la internet, m-am oprit pe marginea drumului și am făcut o fotografie pe care i-am trimis-o. Mi s-a părut atât de frumos, că nu m-am putut abține (nici eu). Mi-a răspuns mirată: uau, e prima fotografie frumoasă pe care cineva mi-o trimite din zonă, până acum n-am văzut decât distrugere și dezastru! Îmi vine să fotografiez porumbul, e înalt cât un stat de om. Mă uit la el și nu diferă cu nimic de cel de-acasă. La fel cum grădinile nu diferă cu nimic de cele de-acasă. Îmi dau seama, cuprins de-o sfială instantanee, de ardelean crescut cu cușma în mână și obligația de-a da bună ziua tuturor, că aici suntem acasă la cineva. Iar în fața mea e grădina cuiva. Suntem intruși. Iar ea, ea nu se face văzută. E para după-amiezii, transpirăm insensibil, când și când briza mai aduce către noi parfum de zeamă de amoniac, urină, pin și castan. Pare obligatoriu, când stai în craterul nenorocirii, să anunți lumea. Să le atragi atenția. Să îi obligi, chiar, ca pe un șontorog de cățel care tocmai și-a făcut nevoile pe covor, să-și bage botul în propria dejecție. Nu e vina lor. Marea curiozitate a conștiinței simple te întreabă: cine e vinovat? Aruncă, absent, chiștocul rămas din țigară, mă duc s-o recuperez. Și pleacă. Dispare printre dărâmături. Mă sprijin de botul mașinii după ce cercetez din nou, suspect, alveola. Dacă freamătă muntele tocmai acum? Dacă se hotărăște, brusc, să detoneze încă un pic din mocneala tectonică?
 
 
 
 
 
 
Ultimul drum al zilei, după o ultimă întâlnire cu români din Amatrice, e la Fermo. Merg să întâlnesc un preot. Pentru că nu contează de unde va veni ajutor, cât timp va veni. Deși sunt atât de mulți în diaspora italiană, sunt foarte divizați. E prea multă indiferență, prea multă ciudă și, pe alocuri, prea multă ură. Mi-aduc aminte ce a zis BOR de prietenii mei la Colectiv. Și n-am uitat, dar am iertat. Cât timp continuăm să ajungem la ei, la românii necăjiți din Amatrice, calea prin care ajungem contează mai puțin
 
 
    În Cositto, frazione di Amatrice, ajungi pe un drum care trece prin Sommati, apoi Sant’Angelo. Erau doar doi oameni tineri, în putere, când a lovit cutremurul. Unul dintre ei e român, botoșănean plecat deja demult. El și un prieten de-al lui s-au grăbit ca fiarele să scoată oamenii de sub dărâmături după ce-a lovit năpasta. Are părul plin cu praf și rumeguș, o privire salină printre iriși de textura ierbii. Mi-arată dincolo de un morman de bolovani unde stăteau, până acum zece zile, uneltele lui. Drujbe, circular, motocositoare, chei și șurubelnițe, scule de tâmplărie și feronerie. A acceptat cu grație să stăm, o vreme, în necropola lui de sat, locul unde se cunoștea cu toată lumea, unde ajutase bătrâni, unde făcuse munci de la cele mai joase la cele mai grele. Fără să întrebe, fără să ceară, fără să-i pese de unde a venit, încotro se duce. Într-un sătuc pierdut din regiunea Lazio își construise un rost, a deprins dialectul local cu muzică și înjurătură, gest și intonație. Când l-am îmbrățișat, m-a strâns ca pe-o feștilă, ca un urs din munții Bucovinei. Ce destin, îmi spun în timp ce observ relieful crenelat al împrejurimilor, dansul suav al frunzelor de pe știuleții de porumb, și cu coada ochilor vestele tricolore cum ies de sub arcadele prăbușite. Ce-am căutat aici? Ce-au căutat aici? Dar acum, că suntem veniți, ce-am găsit? Și ce-i de dus mai departe către voi, către ei, către toți? Dacă storci realitatea împrejurului de fiecare strop de miez, ce vorbă merită însărcinată să ducă un mesaj către mai departe?
O bucată de sârmă verde legată la mână identifică sinistrații din tabăra de la Amatrice
 
    Am fost aici. Atât. Am fost aici, aici unde-au fost oameni. Oameni ca potârnichile, oameni ca sobolii. Oameni ca sclavi, oameni ca vite. Oameni ca păpuși Matrioșka îngropați acum, unul într-altul. Oameni fericiți, oameni și păcătoși, oameni și pietre. Spre una din căsuțele locuite, ani de zile, de o româncă, poștăriță în Amatrice, zărisem o boltă de vie. Sunt strugurii tăi? Nu, mi-a zâmbit ea cu ochii plini cu lacrimi, erau ai vecinilor. Casa mea era acolo, în spate. Zăresc doar ușița, gaura de iepure către o Țară a Minunilor.

 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC