Sărbătorile de iarnă au trecut, dar iarna nu a venit. De Bobotează, pomii au stat să înmugurească. Niciun fulg de zăpadă, nicio Crăiasă, niciun vis îmbrăcat în chiciură sau promoroacă. Timpul și-a pierdut memoria, aducând spre noi un al cincilea anotimp. Închid ușa în urma mea, privind lung pe fereastră, dar nu afară, unde coţofenele scurmă cu ciocul în frunzele putrede de sub nuc, ci înăuntru, în lăuntrul meu...

Pacienta de azi, o doamnă în vârstă, împuţinată la trup, cu ochii triști și un șold fracturat, întinsă pe masa de operaţie, îmi mărturisește frica de spital, de oamenii în alb, dar și de lume, de tot ce înseamnă de dincolo de ea... De fapt, de dincolo de timpul ei. Are mâini frumoase, o piele subţire, degete serafice cu mici pete maronii. Mi-o imaginez sâmbăta împărţind pomeni și aprinzând lumânări la biserică.

Vedeam în ele mâini de înger

Bunica mea avea niște mâini albe, mici, numai blândeţe, cu care îmi punea masa când eram copil. Îmi învârtea linguriţa cu zahăr în ceai sau răsucea ceașca de cafea, atunci când îi veneau musafiri în vizită și le ghicea vrute și nevrute pentru a le întări încrederea într-un viitor ce urma să le rezolve toate neputinţele.

Era o grecoaică generoasă, niciodată supărată, dar visătoare după cetăţile antice, briza mării, vestigii imaginare, după Sofocle și Euripide. Iubea piatra și agora, pentru care avea un adevărat cult. Delimitarea micuţei curţi, cu doi brazi și o grădină mică de flori, era făcută din cuburi de granit. Pe unul, rămas stingher, și acoperit cu un preș ţesut în casă, își fuma, la o anumită oră, unica ţigară a zilei.

Uneori, își balansa braţele în aer cu multă graţie, ca pe niște ari­pioare de pinguin, fredonând o arie. Pentru ca apoi să îl îndemne pe bunicul să îmi pingelească încălţările sau să-mi lustruiască ghetuţele, ca să nu mi le strice ploaia ori iarna cu zăpezile ei.

După masa de seară, tot cu mâinile acelea strălucitor de frumoase, își netezea cuvertura de la pat și se așeza în faţa televizorului, să urmărească desenele cu Heidi, fetiţa munţilor. Iar eu vedeam în ele mâini de înger, privindu-le cu adoraţie dumnezeiască.

Mâinile bunicului erau mari, noduroase și aspre. Cu ele mânuia ciocanul, mistria, lopata. Nu mi-l puteam imagina pe bunicul mângâind pe cineva, dar știam că poate iubi până în adâncul inimii, după cum o privea de tandru pe bunica.

Un jurământ din fragedă copilărie

Ei, dar m-am luat cu vorba, dragul meu prieten. Cert este că de la vârsta aceea fragedă, de când nu voiam să plec din casa bunicilor, mi-am jurat că eu o să mă fac doctor ca să nu o las pe bunica să moară. Și m-am ţinut de cuvânt, dar bunica m-a păcălit și tot a plecat. Cum or fi trecut anii?

Azi, mâinile mele încep să semene cu ale ei. Întind braţul pacientei pentru a-i monta aparatul de tensiune. Monitorul arată o inimă obosită, în fibrilaţie, iar analizele sunt și ele modificate, dar durerile sunt mari. Oasele trebuie puse cap la cap sub anestezie. O încurajez și o asigur că întreg personalul va face tot ce se poate ca să fie bine.

Este născută înainte de al Doilea Război Mondial, dar ea îmi spune că e veche de când Mioriţa. De când oamenii erau totuna cu animalele lor, cu pământul și cu cerul, în timp ce acum sunt numai fărâme separate și nicidecum fiinţe întregi, cum au fost odată. Are umor, dar varsă o lacrimă.

Nu-i pot spune că fiecare dintre noi ascunde în propriul suflet un mare întreg. Multe mâini legate între ele, un spital nevăzut și întins, cu nesfârșite coridoare, saloane, paturi, biserici și cimitire, un lanţ nesfârșit de bolnavi pe care i-am avut în îngrijire sau pe care îi vom avea. Că cerul și pământul nostru se văd doar de pe fereastră, adunând multe glasuri.

Că un cântec de jale ne cântă mereu la ureche. Că doar respectul pentru pacient ne trimite la solemnitatea profesiei... la halatul alb și la zâmbetul palid, ușor distant... Și că noi avem vârsta Lunii, prin toate dramele adunate pe care le-am văzut, trăit, absorbit în metabolismul nostru, încât nu ne-ar ajunge mii de eternităţi să ne odihnească. Dar avem și bucurii nesfârșite și multă dragoste retrimisă în lume.

Urme care spun povești

Chirurgii s-au îmbrăcat în halate sterile. Mâinile lor sunt acoperite de mănuși, după ce au fost bine frecate cu bromocet. Mâini aspre, pline de iritaţii și cruste, dar frumos arcuite, care știu să se flecteze în timpul unei operaţii pe fiecare segment de corp, mușchi, os, vas... ca într-un spectacol de contorsiune, în urma căruia se întâmplă un miracol.

Cândva, invitată la o petrecere cu lumea bună din oraș – profesori, avocaţi, ingineri, preoţi, dar și medici chirurgi, pentru că era vorba de ieșirea la pensie a unuia dintre ei –, am privit de-a lungul mesei la mâinile mesenilor, dar și la culoarea din obrajii lor.

Mi-e greu să spun câtă iubire și recunoștinţă omenească am simţit faţă de confraţii mei în momentul acela, pentru toată dăruirea lor din propria fiinţă. Paloarea feţei și rănile de pe mâinile lor spuneau totul. Aspiraţia omului este să găsească cea mai frumoasă expresie a fiinţei sale, iar aceasta se poate numi sacrificiu.

Operaţia este pe sfârșite, ultimul fir, câmpurile albe se ridică, dar inima pacientei devine instabilă. Semnalul de alarmă pornește, e nevoie de manevre de resuscitare, mâinile acoperite de mănuși se acoperă în viteză unele pe altele. Comenzile curg, apăs ritmic cordul pacientei până ce zgomotul de alarmă al monitorului se oprește.

A fost o salvă de extrasistole ventriculare... Apoi totul reintră în normal.
Privesc dincolo de fereastră... Crengile pomilor se apleacă. Vântul șerpuiește în ferestre. Poate, totuși, vine iarna.

Citiți și: Iubire, devotament, sacrificiu