Să observi retorica Ministerului Sănătăţii e previzibil, politicianul trebuie să știe să danseze dansul cobrei. Dar acel lucru cu care nu mă pot împăca deloc e felul în care acest tip de discurs se scurge în pânza freatică a medicilor psihiatri de pretutindeni, ei înșiși obișnuiţi deja cu defensa: „sistemul e de vină”.
Dacă ţii morţiș să iei sistemul drept reper, va fi fost o constatare deja redundantă. Cine e sistemul, cine face sistemul, care-or fi roţile dinţate ale sistemului, unde-o fi doctorul în această batoză plină de șuruburi și piuliţe, toate devin întrebări al căror sens se pierde prin subsoluri.
După crima multiplă de la Săpoca, prea puţin s-a scris, de vreme ce toată lumea e cu ochii benghi pe Caracal, cu privire la caracterul faptei, al făptașului, dar și al habitatului în care o astfel de lugubră întâmplare a putut avea loc.
Scriind despre habitat, nu o singură dată, am insistat asupra culturii complicităţii, a descurajării dublate de cinism (ceea ce-am putea numi „descurajism”) și asupra atmosferei generice de mizerie. Pe aceasta din urmă degeaba o tot denunţăm, câtă vreme nimeni nu se hotărăște să transforme astfel de locuri în primul rând în centre sanitare, lucru familiar umanităţii de vreo câteva mii de ani. Asta înseamnă lumină suficientă, apă curată, o formă funcţională de canalizare, așternuturi curate, paturi sănătoase și-un minim respect pentru rezidentul temporar dintr-însul.
Veţi spune că nimeni nu se apucă să dea în cap oamenilor cu stativul de perfuzii pentru că era patul vechi. Și aveţi dreptate. Dar trăim totuși într-o lume în care oamenii încă fac centre de psihiatrie, dar și viceversa. Drept urmare, asanarea acestor veritabile lagăre trebuie să devină o prioritate. Pentru că trebuie să fii naiv ori tâmpit să-ţi imaginezi că personalul sanitar care lucrează într-o latrină o să continue, ad infinitum, să miroasă a mușeţel.
Și în cele din urmă, strat pus peste strat, va veni ziua în care – vorba proverbului – un singur pai va rupe spinarea cămilei. Exact asta s-a întâmplat la Săpoca. Fără o sobră reconsiderare a sănătăţii mintale în România nu se va termina, din păcate, cu Săpoca.