Întrucât primul meu an clinic (anul IV) l-am făcut, ca
beneficiar al unei burse Erasmus, la Universitatea „René Descartes“ (Paris V),
nu pot să nu observ contrastul extrem de puternic dintre învățământul occidental
și cel de la noi. Nu am să încep a desfășura un demers analitic despre cauzele
ajungerii într-o situație de-a dreptul dezastruoasă în universitatea noastră
(într-o țară destul de mare din regiune, universitatea nu este poziționată nici
măcar în top 500), ci am să mă orientez spre a propune niște soluții concrete,
prin care lucrurile pot începe să se schimbe în bine, punând în balanță
situațiile din cele două universități în care am studiat. Dacă pentru anii
preclinici lucrurile ar fi ceva mai dificil de rezolvat și ar necesita poate
ceva mai mult timp, pentru anii clinici consider că unele măsuri-cheie pot
schimba radical lucrurile și da o nouă perspectivă învățământului medical
românesc.
Învățământul occidental este foarte bine orientat clinic. În tot
ce se face la cursuri, profesorii caută în permanență orientarea studenților
către o conduită corectă și profesionistă în fața pacienților, din cursuri
lipsind detaliile inutile. Scopul Universității Descartes, prima cotată în
Franța, este de a scoate la finalul anului VI medici gata de a acționa în fața
pacientului, cu o atitudine responsabilă. Din toate aspectele întâlnite însă,
trei lucruri m-au frapat în mod special: calitatea cursurilor și a manualelor
studențești (acestea din urmă, în Franța, sunt realizate la nivel național,
pentru toate universitățile din țară); modul de susținere a examenelor în
facultate; felul în care se dă examenul de rezidențiat.
Calitatea cursurilor și a manualelor
Calitatea cursurilor și a manualelor reprezintă un aspect crucial,
însă, în mod realist, nu cred că poate suferi o modificare rapidă în
universitatea noastră, deoarece ar fi nevoie de o responsabilizare a cadrelor
didactice și de o pregătire mai bună a acestora. În cea mai mare parte, cadrele
didactice sunt pedagogi slabi sau foarte slabi, ce se prezintă în fața
studenților cu prezentări Power Point de o calitate foarte scăzută (nu este o
exagerare – orice cadru didactic care nu mă crede poate solicita, la nivelul
facultății, un sondaj general; rezultatele nu sunt greu de intuit).
Manualele în Franța sunt foarte bine realizate, orientează
foarte bine studentul spre scopul său clinic, nu abundă în detalii inutile. Și
nu degeaba insist pe acest aspect, întrucât și acele cadre didactice care își
realizează cursurile mai bine, la rândul lor, în cea mai mare parte, au cursuri
extrem de încărcate, pline de detalii inutile și fără vreo importanță practică.
Dacă mi-ar spune cineva că manualele din afară sunt mai superficiale, l-aș
contrazice vehement: sunt secțiuni încadrate în chenar ce precizează mai multe
aspecte ale fiziopatologiei, ale cercetării și o bibliografie pentru cei
interesați în a cunoaște mai bine un anume aspect.
Modul de susținere a examenelor în facultate
Felul în care se susțin examenele are o importanță extremă.
Asupra acestui aspect se poate interveni în timp ceva mai rapid. În Franța, 80%
din nota de la un examen constă în rezolvarea unui caz clinic în cascadă din
acea materie, iar 20% în niște întrebări de tip grilă dar care și ele, la
rândul lor, sunt foarte bine orientate clinic. În UMF „Carol Davila“, situația
este de-a dreptul penibilă: în cea mai mare parte, examenele sunt de tip grilă,
cu întrebări ale căror răspunsuri constau în propoziții luate cuvânt cu cuvânt
din cursurile de calitate slabă de care vorbeam mai sus, nu puține fiind
situațiile în care studenții aleg răspunsuri aberante pentru a li se considera
grila... corectă.
Trei exemple sunt suficiente: conferențiarul/profesorul încurcă
tipurile de limfocite CD4+/CD8+ și le trece exact invers în curs, dar din acel
diapozitiv face grile pentru examen; alt exemplu – monoxidul de azot (NO) este
de trei tipuri și trebuie învățat pentru grilă ce face fiecare tip în parte; în
fine, profesorul afirmă că molecula de apă este nepolară și timp de două generații
consecutive se contrazice cu studenții privind acest lucru. Mă scuzați, stimate
cadre didactice, dar într-un asemenea mod nu putem evolua spre civilizație,
căci în civilizație nu se caută imbecilizarea studenților. Vreau să vă atrag
atenția că, în acest mod, în șase ani de facultate studenții evoluează spre un
stil de învățare extrem de ineficient și de toxic pentru cineva care, la
finalul acestei perioade, va fi pus în fața pacienților. Și este de înțeles
acest lucru, întrucât poate fi vorba de o taxă de 6.000 de lei la mijloc pentru
cei din generația mea, actualmente de 9.000 de lei. În primul rând, pentru
această situație este vina dumneavoastră, a cadrelor didactice, iar în al
doilea rând îi acuz puternic și pe studenți pentru că se complac într-o
asemenea situație (care ajunge să le imprime un stil de învățare de-a dreptul
sclerozat) și nu se revoltă împotriva unui astfel de sistem.
Date fiind și diferențele dintre spitalele în care se studiază
aceeași disciplină, propun ca examenele să fie centralizate și de tip caz
clinic. Astfel, indiferent de spitalul unde s-a făcut stagiul, studenții vor
primi toți același stil de examen, cu subiecte elaborate și selectate de un
„corp central“ pentru fiecare materie.
Cum se dă examenul de rezidențiat
Parcă pentru a continua tradiția din timpul
facultății, la finalul celor șase ani ne așteaptă un examen care, la rândul
lui, nu face decât să promoveze același mod de învățare ineficient și stupid. A
înlocui o carte destul de scurtă cu una de aproximativ aceleași dimensiuni,
care cuprinde materiile din anii clinici, nu este o soluție. O soluție foarte
bună ar fi introducerea unui examen de rezidențiat bazat pe rezolvarea unor
subiecte de tip caz clinic, așa cum se întâmplă în țările civilizate (SUA,
Franța etc).
În concluzie, pe baza celor enunțate și argumentate mai sus,
propun două măsuri ce se pot lua în facultatea de medicină pentru anii clinici:
centralizarea examenelor și adoptarea unui stil de examen bazat pe rezolvarea
unor cazuri clinice; modificarea structurii rezidențiatului, la nivel național
dacă se poate, cu adoptarea unui stil de examen bazat pe rezolvarea de cazuri
clinice.
