Trebuie
să recunosc faptul că, la Ateneu, am ascultat pentru prima oară Trio „Pro
Musica“, alcătuit însă din instrumentişti binecunoscuţi şi apreciaţi de public,
începând cu reputatul pianist Viniciu
Moroianu, al cărui rafinament în tălmăcirea muzicii impresioniste s-a
reliefat încă o dată în interpretarea ciclului Estampes, dar şi, în compania clarinetistului Cristian Mancaş, în Rapsodia
nr. 1, apoi a violoncelistului Dan
Cavassi, în Sonata de Debussy,
cei doi membri de marcă ai Filarmonicii bucureştene demonstrând, la rândul lor,
nu doar prin sunetul rotund şi tehnica riguroasă, ci mai ales prin maniera de a
cânta, dorinţa şi disponibilitatea de a face muzică în cel mai bun sens al cuvântului.
Cei
trei instrumentişti au format, în 2010, un ansamblu într-o formulă mai puţin întâlnită,
dar care le-a permis să abordeze, acum, şi opusuri prea puţin cunoscute la noi
– Trio patetic de Glinka şi Trei piese pentru trio de Bruch –,
cuceritoare prin frumuseţea şi farmecul lor, păstrând însă o tentă uşor
nostalgică, alternând cu secvenţe virtuoze, deosebit de bine „combinate“ cu
lucrările din prima parte, dominantele serii fiind astfel transparenţa, linia
amplă, introspecţia şi fineţea.
Aplauzele
entuziaste ale celor aflaţi în sală au fost răsplătite cu un bis care a
prelungit acea atmosferă poetică, în interpretarea unor muzicieni care, pe lângă
performanţa tehnică şi ştiinţa muzicii camerale, au convins că se implică în
ceea ce cântă cu o plăcere deosebită, determinată şi de posibilitatea de a
aborda un repertoriu aparte şi, cu siguranţă, de bucuria de a ieşi din
canoanele zilnice, de a face „altceva“… Un trio pe care sper să-l reascult cât
de curând, pentru că… merită!
Am
revenit sub acea cupolă două seri mai târziu, pentru a urmări programul dirijat
de Paul Staicu, aniversat la împlinirea
vârstei de 75 de ani, colaborând, în Concertul nr. 1 de Brahms, cu octogenarul
pianist Constantin Ionescu-Vovu, a cărui
vitalitate şi incisivitate uşor agresivă s-au reliefat şi în tonusul său, dar şi
în maniera de abordare a partiturii, acordând, ca de obicei, prioritate absolută
mecanicii, elementelor de ordin tehnic. Publicul i-a putut aprecia rezistenţa şi
în cele două bisuri ample, oferite cu plăcerea celui care, după foarte mulţi
ani, se află din nou pe scenă. În relaţia cu orchestra au fost destule
dezechilibre, dirijorul fiind nevoit la un moment dat să se întoarcă spre
solist pentru a tacta vizibil măsura, întreaga lucrare derulându-se la
parametri unei citiri conştiincioase, departe de profunzimea, monumentalitatea şi
– totuşi – romantismul brahmsian. După pauză, Paul Staicu – cândva un cornist
de cotă, atras irezistibil de baghetă – a optat pentru Requiem-ul de Mozart, în care corul (pregătit de Iosif Ion Prunner)
a reluat o lucrare bineştiută, iar cvartetul vocal alcătuit într-o combinaţie
ciudată – Cristina Radu, Geanina Munteanu, Ionuţ Popescu, Marius Boloş – s-a
străduit să onoreze superba creaţie mozartiană. Dar… era deja prea mult…
