Newsflash
Cultură

Un spectacol sub zona surprizelor

de Candid STOICA - feb. 13 2014
Un spectacol  sub zona surprizelor
Scrisă într-un moment de graţie stelară în 1933, piesa Titanic vals a lui Tudor Muşatescu a avut, spre deosebire de bietul pachebot, un destin fericit. A fost jucată de generaţii succesive de actori de la toate teatrele din ţară, fiecare putându-se lăuda că a avut în repertoriul său un „Titanic“ de excepţie (ce sintagmă nefericită) sau măcar un interpret formidabil, a fost folosită de echipele de amatori, care au interpretat-o aproape până la epuizare, şi de fiecare dată a ieşit victorioasă. Dacia, Chiriachiţa, Sarmisegetuza, Traian, Decebal au devenit, asemenea „eroilor“ lui Caragiale, personaje populare, iar Spirache Necşulescu – prototipul românului cinstit, terorizat de familia care aşteaptă salvarea de la o moştenire fabuloasă şi care, datorită averii lăsate prin testament, va avea o spectaculoasă ascensiune politică. E de mirare cum „Titanic vals“ n-a produs un muzical, dar timpul încă nu e pierdut. De-a lungul timpului am văzut multe spectacole cu această piesă: unul excelent cu maestrul Radu Beligan, un film cu genialul comic care a fost Grigore Vasiliu Birlic şi, mai aproape de noi, un teleplay cu Dem Rădulescu (cu actuala interpretă a Chiriachiţei în rolul Daciei, soţia protagonistului). Până de curând s-a jucat un „Titanic Vals“ la Teatrul Nottara. Chiar peste mine era să cadă de câteva ori măgăreaţa să-l joc pe nenea Spirache, dar destinul care le hotărăşte pe toate s-a opus.
În actuala perioadă de tranziţie, care nu se mai termină, piesele dramaturgiei clasice româneşti au devenit pentru teatre o comoară de nepreţuit. Doreşti să ai succes neapărat (care teatru nu aspiră!) şi nu vrei să ai necazuri cu autorităţile (sau, mai exact, cu reprezentanţii partidelor de la conducerea primăriilor care le stipendiază) pentru aluzii la realităţile zilei – pentru că orice dramaturg care se respectă, când scrie o piesă cu subiect contemporan, va introduce ceva din mizeria realităţii postdecembriste. Atunci, se apelează la dramaturgia clasică, aducând pe scenă „Titanic vals“ şi „…Escu“, „Gaiţele“ şi „Moartea unui vagabond“ sau „Take, Ianke şi Cadîr“ şi „Steaua fără nume“. Regizorii le „asezonează“, mai taie ceva din ele, mai adaugă ici-colo câte o replică, vor scrie dedesubt „adaptare“, sau mai pe scurt, „după“, şi succesul este ca şi asigurat. O să fie chiar lăudaţi că au făcut economii.
Dacă subiectul comediei este arhicunoscut, nu la fel se poate spune despre destinul autorului său. Despre nenea Tudorică, cum îi spuneau apropiaţii, care era veşnic cu zâmbetul în colţul gurii şi pe buze cu o glumă sau o vorbă de spirit, s-ar putea scrie o dramă existenţială. După ce a trăit o viaţă tumultuoasă şi o ascensiune uimitoare, după cea scris o grămadă de piese – 400, după unii cercetători –, după ce a creat şi condus nenumărate companii teatrale, după ce a înfiinţat reviste umoristice şi a scris pe rând comedii muzicale, texte de revistă şi cronici teatrale, adjudecându-şi mai toate soiurile de succese pe care un autor le poate dobândi în timpul unei vieţi – de public, de critică, de stimă –, la 49 de ani s-a trezit deodată că nu mai poate scrie. Sau, şi mai rău, că ce scrie nu mai are căutare, iar piesele îi sunt prohibite. În disperare de cauză şi ajuns în sapă de lemn, a fost nevoit să-şi împrăştie strălucitoarele panseuri prin diverse reviste sau să confecţioneze pungi, ca să aibă din ce trăi – el, care aduna, altădată, bani cu lopata. E adevărat, pentru puţin timp, a fost directorul revistei „Urzica“, dar nerăspunzând comandamentelor politice şi-a dat demisia, fiind înlocuit rapid cu Aurel Baranga, care a locuit în acest post până la sfârşitul vieţii, criticând în paginile revistei chelnerii şi frizerii care iau bacşiş.
Regizorul Alexandru Dabija, prezent, la concurenţă cu Horaţiu Mălăele, pe mai toate scenele teatrelor din capitală şi din provincie, a realizat de curând la Teatrul Odeon un duplex (cu două piese). Aşa e moda acum. A doua piesă, pe care o vom comenta ulterior, se numeşte „Contra Democraţiei“, de Esteve Soler. Spectacolul pe care l-am vizionat e plin de surprize, în cascadă! Unele plăcute, altele, din punctul meu de vedere, mai puţin plăcute. În primul rând, cu puţine excepţii, are o distribuţie excelentă, foarte potrivită, uneori surprinzătoare, care reprezintă în ultimă instanţă marea lui victorie, fiecare actor în parte reuşind să acopere integral rolul respectiv. Personajul lui Ionel Mihăilescu, deşi pare înglodat în sărăcie de o familie numeroasă, este un Spirache încă tânăr, capabil de multă şiretenie, dar şi de o mare ascensiune socială. Dar ce păcat că interpretul foloseşte de multe ori o gestică amintind flagrant de personajul Arturo Ui din piesa lui Brecht, pe care-l joacă cu succes de câtva timp. Dorina Lazăr, fără a atinge performanţele înaintaşelor sale în acest rol – Sonia Cluceru, Tamara Buciuceanu sau Draga Olteanu – este o posibilă Chiriachiţa, care însă, prin prea deasa întrebuinţare în mai toate spectacolele teatrului pe care-l conduce, tinde să plictisească şi chiar să enerveze pe unii condeieri mai iuţi de mână şi de pix (ca Mihai Petrovici de la revista „Bucureştiul literar şi artistic“, care i-a „ars“ o usturătoare diatribă). O realizare deosebită obţine însă Antoaneta Zaharia, prin extensia surprinzătoare a unui rol – Dacia – care până acum n-a avut relevanţă, fiind jucat de cele mai multe ori tern şi anodin. Ea devine, odată cu noua situaţie de îmbogăţită peste noapte, aproape o altă persoană, vioaie, întreprinzătoare, care nu se dă în lături de la aproape nimic pentru a asigura ascensiunea socială a soţului şi implicit a familiei. Foarte bune, exacte şi potrivit distribuite sunt interpretele celor două fiice ale lui Spirache, Nicoleta Lefter (Miza) şi Sabrina Iaşchevici (Gena), fiecare realizând două tipuri diferite de adolescente. O altă „surpriză“ pozitivă ne oferă regizorul, cu distribuirea în travesti a Rodicăi Mandache în rolul misteriosului notar Procopiu. Actriţa foloşeşte un glas răguşit, aproape strangulat, şi ţine în permanenţă, misterios, în faţă, palma dreaptă într-o mănuşă de ghips, dându-ne impresia că ne aflăm nu într-o piesă cu subiect românesc, ci în faţa unui personaj provenit din romanele lui Dickens. O apariţie insolită prin vulgaritatea surprinzătoare pe care o aduce în scenă este vedeta tv Pavel Bartoş în rolul lui Rădulescu Nercea, care îşi propune, nici mai mult, nici mai puţin, să o agreseze la modul sexual pe Dacia, pipăind-o la vedere – iar ea, făcându-se că nu observă, se lasă (la un moment dat o mângâie pe fund, după care îşi miroase cu dezgust mâna, gest pe care nu l-am mai văzut niciodată pe o scenă din România, nici măcar în serialul tv Vacanţa Mare, vestit prin obscenităţile ce le practica). Ioan Batinaş nu ne face nicio surpriză, refăcând cu succes rolul timidului, pe care l-a mai făcut şi în alte spectacole.
Surpriza de mari proporţii însă o produce scenograful Helmuth Stürmer, autorul unui excelent decor pentru spectacolul „Două loturi“, regizat tot de Alexandru Dabija, cu câtva timp în urmă, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dacă în primul act decorul e cât de cât verosimil – cu toate că familia Spirache Necşulescu pare a locui într-un blochaus spaţios –, actorii evoluând lejer în jurul unei canapele normale, atenţia spectatorului este însă atrasă nu de replicile acide ale Chiriachiţei, de hârjoana copiilor sau de metamorfoza preţului pălăriei cumpărate de protagonist, ci, mai degrabă, când de două cuşti cu două găini (de altfel foarte cuminţi şi liniştite), când de nişte oale care fierb încontinuu în fundul scenei, unde se bănuieşte că ar fi bucătăria familiei, scoţând intens aburi, mai dihai ca o veche locomotivă. În actul doi însă, odată cu îmbogăţirea familiei şi instalarea ei într-un apartament luxos, surpriza capătă proporţii gigantice, materializându-se hiperbolic într-o canapea imensă, „titanică“, care îi sileşte pe actori să joace în – şi pe spectatori să asiste la –„Guliver în ţara piticilor“ de Daniel Defoe, nu în „Titanic vals“ de T. Muşatescu. Totuşi, actorii depăşesc cu talent acest handicap, reuşind când să se caţere cu dezinvoltură pe imensa canapea, când să sară jos de pe ea, fără să-şi scrântească vreun membru al corpului. Altă surpriză scenografică se petrece în ultima parte a piesei, când decorul dispare complet; în scenă rămâne doar spatele marii canapele, iar actorii joacă normal, corect, fără să mai fie obligaţi să o escaladeze sau să fie asistaţi de cele două găini, care în mod sigur au fost sacrificate. Unii dintre actori însă, mai puţin corpolenţi, dar mai inventivi, iau în primire cu succes spaţiul de sub canapea, care nu mai fusese folosit până atunci. Dar surprizele se ţin lanţ în continuare: în a doua jumătate a actului ultim, regizorul, care părea să fi uitat de imensa canapea pe care o are la dispoziţie, îşi aduce aminte subit de ea, făcându-ne iar să asistăm la scene din piesa lui Defoe. Întorcând imensa canapea, descoperim în ea pe nimeni altul decât căpitanul Stamatescu (Alexandru Papadopol), iubitul din tinereţe al Mizei, care nu dă semne să explice ce căuta cocoţat acolo, ci, folosind un discurs înfocat, îşi revendică copilul pe care din varii motive l-a părăsit, ca şi pe maică-sa. Suindu-se, coborând, şi iar suindu-se, ciondănindu-se, chiar bătându-se cu imensele perne ale imensei canapele, cei doi actori sunt nevoiţi să dea naştere la o savuroasă scenă de comedie absurdă.
Ultima surpriză, bombă, se produce în final: după victoria în alegeri a protagonistului, cu ocazia unei fotografii a familiei reunite, imensa canapea începe deodată, intempestiv, să se hâţâne, să se balanseze, să se zguduie, să trepideze, vrând să simbolizeze, cu tot dinadinsul, vremurile tulburi care au urmat. Terifiantă imagine, pentru care regizorul merită felicitări. Una peste alta, cu toate intervenţiile mobiliare de multe ori inutile, am asistat la un spectacol cu o piesă despre moravurile de altădată, care se potriveşte de minune şi timpurilor de astăzi. O comedie acidă, spumoasă, despre demagogia politică ce a devenit mai acută decât oricând, un regizor inteligent, actori talentaţi, cu un joc modern. Şi totuşi s-a râs foarte puţin, dovadă că asemănările, coincidenţele cu moravurile de altădată nu mai produc râset voios şi copios, ci doar unul amar şi sarcastic.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe