Indiferent
ce vor spune istoricii, cărturarii, scepticii sau exaltații în privința figurii
lui Decebal, protagonistul romanului Amarad, semnat de Victoria
Comnea (Editura eLiteratura, București, 2015), scriitoarea și-a luat
toate măsurile defensive. De veridicitatea cadrului istoric de-acum mai bine de
1.900 de ani ne asigură laborioasa sa documentare: cărți de specialitate, CD-ul
traseelor în munții dacilor, fotografii de la Sarmizegetusa, fondul de carte și
periodice ale Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ etc. În privința
strategiilor epice și stilistice ale ficțiunii îl avem desemnat pe scribul
Amarad, un alter ego al autoarei, care însuflețește relatarea cu abordarea sa
narativă. Foarte convingător în acest sens ni se pare mottoul ales din Hermann
Hesse: „Firește, noi nu cunoaștem cele ascunse și nu vrem să uităm că, oricât
de riguroși am fi și cu oricâtă stăruință am căuta obiectivitatea, a scrie
istorie înseamnă a face literatură“.
Romanul
Victoriei Comnea este o vrajă în formă continuată pentru cititor, în ciuda
tragediei implicite a regelui Decebal și a familiei sale, dar și a unei
civilizații străvechi din care și-au tras originea, credința și limba generațiile
succesive ce au continuat să populeze de-a lungul veacurilor teritoriile românești,
foste și actuale. În text sunt și multe mesaje aninate în vârful unor săgeți
trase înspre actualitatea noastră, deloc confortabilă și prea puțin comparabilă
cu epoca zugrăvită, dinspre Dacia primelor două veacuri de după nașterea
Mântuitorului. S-a pierdut fără urmă esența sufletelor tari, s-a spulberat
credința în nemurire, în inițiere și asceză, în misterele instanțelor divine
vizibile și invizibile, s-a evoluat în defavoarea eroismului, a spiritualității,
a spiritului de sacrificiu pentru comunitate.
Prințul
Diurpaneus, primul născut al regelui Duras, devenit regele Decebal, este
personajul central al romanului, iar Victoria Comnea reușește să îl impună
cititorului drept reper absolut, după Burebista, al augustei noastre dinastii
regale, prin măreție, echilibru interior și o credință în valorile Daciei dusă
până la jertfa supremă. Dar nu mai puțin atașantă este figura tânărului scrib
Amarad, cel școlit la Callatis, zis și „oraș al scriitorilor“, și trimis de
tutorele și profesorul lui în capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia. Aici,
datorită deosebitelor sale calități intelectuale, spirituale, lingvistice și
umane, parcurge stagiul de scrib militar, de secretar al regelui, fiind
promovat, în cele din urmă, în fruntea Cancelariei regale.
Romanul
este de fapt rodul cronicii redactate de Amarad din memorie pe o mică insulă de
la gurile Istrului, insula Albă, pe care se înălța templul lui Apollo, oblăduitorul
divin al poporului dac. După căderea Sarmizegetusei, Amarad ajunge la Roma,
unde este vândut ca sclav unui consul din anturajul împăratului. Descoperind
însemnările în care scribul consemnase adevărul nealterat al confruntărilor
dintre ibericul și megalomanul Traian și regele Decebal, stăpânul îl aruncă pe
o corabie care se îndrepta spre Pontus Euxinus, nu înainte de a-i tăia degetele
cu care scria. Supraviețuind, printr-o minune ce ține de predestinare, tuturor
nenorocirilor și tribulațiilor cvasipicarești, își duce la capăt înalta misiune
de a scrie adevărul despre viața și faptele regelui Decebal (87–106 d. Hr.),
despre a cărui origine și inițiere divină nu uită nicicând să aducă argumente,
invocându-l pe Mercur drept părinte spiritual al regelui, mijlocitor între
Gebeleizis, zeul albastrului seren al cerului Daciei, și pământ, adică între
zei și oameni. Ceea ce nu înseamnă că divinul Decebal, clarvăzătorul ce
schimbase cursul unor evenimente istorice, nu era cu precădere un om între
oameni, ascultând de nobilii războinici din Sfatul Vitejilor și, mai ales, de
liderul acestuia, Terula, un fel de sosie a regelui dac, ce va sfârși decapitat
de legionarii lui Traian.
Debutul
romanului introduce un climat de geneză biblică, al primordiilor, un arhaic
cronotrop pe care începe și se deapănă istoria Daciei și a lui Decebal, cum
spuneam, sub semnul sacralității. Ceea ce nu exclude datele concrete ale vieții
de zi cu zi ale dacilor, peisajele mirifice subsumate de Lucian Blaga spațiului
mioritic, sanctuarele, cetățile și zidurile de apărare etc. Între multele scene
memorabile semnalăm ceremonia urcării pe tron a lui Decebal ce primește din
partea Marelui Preot semnele regalității: coroana înaltă, cupa și ritonul de
aur, precum și vălul Daciei care îi conferea rangul de sacerdot. Alt episod ce
oferă romancierei Victoria Comnea prilejul de a aduce palpitul vieții prin
detalii (stindardele în chip de lup de argint și corp de șarpe, veșmintele de
sărbătoare ale celor ce întâmpină alaiul regal, cântecele și dansurile,
ofrandele de flori și grâu, mesele îmbelșugate etc.) ce constituie sarea și
piperul prozei, mai ales într-un roman istoric, este călătoria tradițională în țară
a proaspătului rege, însoțit de regină și un întreg alai. Alături de rege,
trebuie menționată sora acestuia, Sarmis, Geopyr sau Giuvaerul, nu alta decât
cea care reușise să frângă încăpățânarea lui Domițian, silindu-l să accepte o
pace în favoarea dacilor.
Romanciera
desfășoară și o subtilă pledoarie menită să demonstreze că dacii nu erau doar o
hoardă de războinici barbari. Sarmizegetusa era vizitată chiar și de străini,
pentru consultarea unor tăblițe documentare sau pentru fitoterapie. Misterul
existenței scrierii dacice a fost dezlegat prin studii de arheologie ce atestă
că tăblițele de lut de la Tărtăria (Sebeș) fac dovada unei scrieri mai vechi
decât cea sumeriană. În privința înrudirii limbii latine și a limbii dace,
suntem tentați să credem mai curând că ele au un strămoș comun, prin care au
coexistat și au evoluat după propriile legi și reguli fonetice, iar nu că limba
latină ar fi fost impusă geților în cei 170 de ani de stăpânire romană.
Amarad,
scribul tăblițelor despre domnia și înfrângerera regelui Decebal, trădat chiar
de fratele său, viceregele Diegis și de confidentul și nobilul Bicilis, este și
martor unic al sinuciderii regalului său stăpân. El formulează un credo al
cronicarului pe care și-l poate asuma și Victoria Comnea: „Scrisul este un drum pe care îl sapi între trecut și
viitor. Dacă te oprești, nu va mai exista niciun drum, iar omenirea va rătăci
veșnic în jungla ignoranței. Și nu zeii sunt vinovați pentru asta, ci tu, cel
care puteai să scrii, cel care aveai și dezlegarea zeilor să o faci, dar n-ai
făcut-o“.
Atunci
când filosoful cinic Dion, rătăcitor prin Dacia, revoltat de tirania instaurată
de Domițian, persecutor, precum Nero, al creștinilor din Imperiu, îl întreabă
de ce daco-geții nu au filosofi, Amarad îi răspunde: „Ce filosofie să le mai
dai unor oameni care cred cu tărie nestrămutată în nemurire, care nu trăiesc de
azi pe mâine, ci dintotdeauna pentru totdeauna?“. O certitudine care constituia
și cea mai teribilă armă a războinicilor daci. În plus aproape întreaga
intelighenție occidentală a depus mărturie despre Zalmoxis, primul legiuitor al
dacilor, dar și despre regii Daciei. Un mit, o obsesie, un ideal absolut pentru
elitele urmașilor geto-dacilor în plan etnic, demografic, spiritual și
lingvistic, începând cu Mihai Viteazul, numit și restitutor Daciae până
la Eminescu, Hașdeu, Lucian Blaga sau Mircea Eliade. Romanul vehiculează nume
precum Apollo, Mercur, Divina Sibilă, peregrină prin lume dar care își avea
sălașul preferat în munții geților, Strălucitul, proroc ascet, fețele albe, cum
numește autoarea pleistoii, asceții dacilor... Sub toate aceste aparențe de
politeism compozit se simte adiind zefirul creștinismului ce încă nu se
manifesta fățiș, dar credința de a trăi și a lupta în disprețul morții, credința
în nemurire este mai mult decât un imens rezervor de spiritualitate compatibil
cu învățăturile lui Iisus.
Romanul,
situat între istorie, document și romanescul fantasy (recursul la magic,
la suprafiresc, la călătoria onirică a sufletului, la ieșirea din timp și spațiu
și acel cupio dissolvi eminescian al scribului Amarad), este compatibil
cu cele ale lui Jean d’Ormesson, Amin Maalouf sau J.R.R. Tolkien, excelând prin
scriitura ceremonioasă, învăluitoare, de o simplitate regală, o adevărată
cucerire a deplinei maturități în stăpânirea artei epice. Deși se presimte
epilogul tragic al regelui Decebal și al celor apropiați (regina, sora iubită
Sarmis, doi dintre băieți sau fiica Dochia, cea care se va sinucide împreună cu
femeile luptătoare dace, împresurate fiind de legiunea romană), lectura induce
o stare de armonie. Auzim parcă accentele expierii dintr-un oratoriu de Händel
sau dintr-o tragedie antică pusă în scenă acum, după 1.800 de ani, în
amfiteatrul de la Siracuza, de pildă, vocea din off relevată în roman cu
aldine, împlinind rolul corului. Aparenta evadare a romancierei Victoria Comnea
spre arche, spre origini este de fapt o manifestare a unei intense
vitalități, a acelei scântei divine ce se arată pe chip, loc al întâlnirii
omului cu divinitatea, vestitor al dez-mărginirii și etosului. A regândi
arhaicul înseamnă a fi cu adevărat contemporani, căci originea este atemporală și
continuă să pulseze în prezent.
