Ideea de a avea un festival care să se desfăşoare
între ediţiile Festivalului „Enescu“ a fost agreată din prima clipă atât de
muzicieni, cât şi de publicul dornic să asculte, în fiecare toamnă, ansambluri
de renume, cu dirijori şi solişti pe măsură. Iar primul Festival internaţional
al orchestrelor radio – RadiRo – derulat în perioada 23–29
septembrie, al cărui director artistic a devenit reputatul Christian Zacharias,
a propus concerte susţinute, firesc, de Orchestra Naţională şi Orchestra de
cameră Radio, dar şi de orchestrele simfonice RAI Torino, BBC, Radio France,
programate la sala Palatului sau la sala Radio, unde au avut loc şi după-amiezele
camerale oferite de ansambluri de calitate – doar cvartetul Voces având însă
legătură directă cu o Radiodifuziune (cea a României), în rest fiind cumva
adiacente structurii ce gravitează în jurul unei formule bine definite ca intenţie.
Se profila un regal de mare muzică, dar
încep să cred că a devenit o „tradiţie“ ca seara inaugurală să fie ratată, aşa
cum s-a petrecut de câteva ori şi în Festivalul „Enescu“, aşa cum s-a întâmplat
şi de această dată, Orchestra Naţională Radio evoluând cu însuşi Christian
Zacharias la pupitru, dar colaborarea cu un dirijor atipic a determinat o reacţie
a ansamblului ce dădea impresia unei reticenţe afişate, în ciuda mimicii extrem
de sugestive şi a solicitărilor dirijorale. Iar dacă Rosamunda de Schubert era o partitură mai puţin cunoscută, în
schimb Simfonia IX de Beethoven făcea parte din repertoriul curent, deci era de
aşteptat măcar o frază, un accent, o linie expresivă pe care să le realizeze
fie şi din proprie iniţiativă. În aceste condiţii, decalajele şi chixurile de
la suflători au trecut în plan secund, insuportabilă fiind monotonia şi lipsa
oricărui relief în paginile parcurse de-a lungul serii. Culmea este că şi corul
Radio (pregătit de Dan Mihai Goia) a sunat agresiv şi „milităros“, cu destule
stridenţe, iar cvartetul vocal nu a avut cum să fie omogen, pentru că soliştii
abia s-au întâlnit înainte de concert. Excelent bas-baritonul Sebastian
Holecek, mezzosoprana Ruxandra Donose cântând frumos, dar într-o secvenţă ce nu
i-a permis să se evidenţieze, soprana Sybilla Rubens cu destule probleme, iar
tenorul Jorg Durmuller bun în momentul solistic, nu şi în ansamblu. Ce se mai
poate spune într-o asemenea situaţie?! Publicul a plecat dezamăgit şi revoltat,
muzicienii aflaţi în sală au fost uluiţi de reacţia orchestrei...
Acelaşi ansamblu a sunat infinit mai bine
sub bagheta lui Horia Andreescu, doar câteva zile mai târziu, dispus de această
dată să reacţioneze la cerinţele dirijorale – desigur mult mai clare şi comod
înţelese de instrumentişti, aşa încât şi în Preludiu
şi Fuga de Silvestri, şi în Simfonia nr. 5 de Beethoven au reuşit să sune
omogen şi dens, să construiască pagini expresive şi planuri contrastante. Apoi,
în Concertul de Brahms, l-au acompaniat cu precizie şi din nou într-o manieră
adecvată pe reputatul violonist Maxim Vengerov, revenit astfel, după mulţi ani,
pe podiumul nostru de concert în ipostază solistică, îndelung aplaudat de
publicul numeros, deşi, în urma teribilului accident suferit cu câţiva ani în
urmă, a evoluat cu precauţie, sensibil, cu un ton cald şi rotund, dispărând însă
spectaculozitatea performanţei virtuoze, care îl făcea până acum atât de
special, chiar dacă adesea exagera în acest sens. Bisul acordat – o parte lentă
dintr-un concert mozartian, în compania orchestrei – a confirmat intenţia de a
se menaja. A fost însă, în general, o seară frumoasă. Ce o fi simţit Zacharias,
care se afla în lojă, ascultând cum cântă Orchestra Radio, care a dovedit că
poate să fie şi bună atunci când vrea?...
Aşteptată cu nerăbdare, Orchestra Naţională
RAI Torino a oferit, de asemenea, două programe diferite, cu Juraj Valcuha la
pupitru, colaborând, în Concertul de Ceaikovski, cu violonistul Alexandru
Tomescu – solist care i-a dezamăgit până şi pe cei mai fervenţi susţinători ai
săi, incert sub aspect tehnic şi intonaţional, neglijent şi... aproximativ,
oferind însă în bis un Ysaye mai curat. Apoi, Simfonia nr. 3 de Rahmaninov a
fost onest rezolvată, dar fără încărcătura romantică sau generozitatea frazelor
pe care însăşi muzica le sugera. La bis, Interludiuldin opera Manon Lescaut de
Puccini a fost minunat, semn că „acolo“ italienii se simt cu adevărat „acasă“.
Iar a doua zi l-au acompaniat cu rigoare pe Christian Zacharias, pianist care a
abordat monumentalul Concert nr. 2 de Brahms în maniera sa specific camerală,
dar (surprinzător) fără culori sau repere expresive deosebite, fiind doar un
parcurs corect şi... atât. Apoi, poemul simfonic Till Eulenspiegel a fost destul de bine conturat, pentru ca o altă
lucrare de Richard Strauss – suita din opera Cavalerul rozelor (titlu tradus, cel puţin amuzant, în programul
pus la dispoziţie în sală... Cavalerul
trandafirului, semn că traducătorul nu avea nici cea mai vagă idee asupra
celebrei creaţii, redând ad litteram, în româneşte, titlul original) – să
fie... aşa cum trebuie, strălucitoare, fluentă, cu elemente sugestive şi
valsuri într-un stil impecabil, spre încântarea celor care... îşi cam pierduseră
speranţa.
Dar a urmat Filarmonica Radio France,
singura care a susţinut doar un concert, iniţial programată cu celebrul
Myung-Whun Chung la pupitru, dar din motive personale acesta trebuit să-şi
anuleze toate contractele din septembrie, aşa încât a fost solicitat Ion Marin
să preia bagheta. După Concertul de Dvor˘ák, în care violoncelistul Jian Wang a
surprins prin sunetul agresiv şi cântul în forţă, dar infinit mai calitativ în
secvenţele meditative, superb în bis (o melodie chinezească), am ascultat o
versiune excepţională a Simfoniei nr. 6 de Şostakovici, apreciind nu doar
sonoritatea ansamblului, ci mai ales capacitatea de a reliefa tensiunile,
ironia uneori aproape grotescă, alternând cu momente lirice, într-o construcţie
clară şi perfect condusă, devenind unul dintre reperele din festival. Chung
figurează în caietul-program, anulând cu doar două săptămâni înainte de
concert, aşa încât, logic vorbind, lucrarea ar fi trebuit pregătită anterior,
poate chiar înainte de concediu, sub bagheta sa, ca dirijor permanent al
Filarmonicii, mai ales că abordase şi alte simfonii de Şostakovici deopotrivă
la Boston sau în Japonia; în ce măsură ceea ce am ascultat i se datorează sau a
fost rezultatul colaborării de câteva zile cu dirijorul român – este mai puţin
important, publicul bucurându-se de acea interpretare cu totul specială.
Ultimele două seri au revenit Orchestrei
Simfonice BBC, cu Jukka-Pekka Saraste la pupitru, binecunoscut dar dezarmant
prin faptul că aproape în permanenţă s-a rezumat la... a bate măsura, fără
nerv, fără strălucire sau logică a demersului artistic, apreciind însă maniera
în care oaspeţii au realizat Rapsodia I de
Enescu (nu şi cea de a doua), precum şi acompaniamentul Fanteziei Scoţiana de Bruch, opus nu foarte
inspirat, beneficiind însă de excepţionala interpretare conferită de violonista
Viviane Hagner, superbă sub toate aspectele, sensibilă, expresivă, romantică fără
a exagera, cu o tehnică virtuoză dar niciodată ostentativă, cântând cu un
firesc şi o eleganţă de mare clasă. Din păcate, nici Simfonia nr. 9 de
Schubert, nici, în seara finală, Simfonia nr. 4 de Şostakovici nu s-au ridicat
la nivelul pretenţiilor (noastre), parcurse plat, anost, parcă interminabil.
Nici chiar în Rapsodia de Rahmaninov pe o temă de Paganini – în care solist a
fost pianistul Dan Grigore – nu am regăsit anvergura, trăirea intensă, percutanţa
şi strălucirea care... se află în partitură, în esenţa muzicii autorului.
Dar am asistat, la sala Radio, la o conferinţă
deosebit de interesantă, în care Christian Zacharias a vorbit despre ceea ce
este specific sonorităţii schubertiene, exemplificând, dorind să decodifice
câte ceva despre subtilitatea şi specificul creatorului pe care artistul îl
îndrăgeşte şi îl cântă cu pasiune. Pe acel podium au cântat şi excelentul
cvartet german Rivinius (Schubert, Dediu, Faure etc.), şi cvartetul ieşean Ad
Libitum (Borodin, Stravinski, Schubert), avându-l ca invitat pe violoncelistul
Julian Steckel, apoi cvartetul Voces colaborând cu Zacharias, dar şi cu Săndel
Smărăndescu la contrabas sau cu Bogdan Bişoc la violă (în cvintete de Schubert şi
Mozart), iar Orchestra de cameră Radio, condusă de Paul Meyer, a propus un
program Mendelssohn-Bartholdy, Concertul pentru vioară, pian şi orchestră de
coarde (soliste Isabelle Van Keulen şi Luiza Borac) fiind încadrat de Uvertura Hebridele şi Simfonia nr. 3, prezentate
cu acurateţe şi dorinţă de a se ridica la nivelul unui festival internaţional.
Din păcate, la acele manifestări de după-amiază, spectatorii au fost, în
general, destul de... răzleţi.
Ar fi greu să pot alege un punct culminant
al festivalului, ansamblurile sosite din străinătate, cu o reputaţie de „mari
orchestre“, cucerind şi... dezamăgind chiar într-o singură seară, dirijorii şi
soliştii stârnind, pe bună dreptate, entuziasmul sau... enervarea, publicul
destul de numeros de la Palat aplaudând... şi când nu era cazul. Dar, privind
în general, prima ediţie RadiRo a
fost o reuşită, un început de bun augur, demonstrând că... se poate.
