Dacă, în urmă cu doi ani, redactorii radio
Monica Isăcescu şi Ştefan Costache au lansat un concurs menit să omagieze un
celebru pianist – Dinu Lipatti – în această toamnă au dorit să continue seria
de evenimente, dar pe alte coordonate. Astfel, în octombrie, au organizat un
recital inedit, în aer liber, susţinut de tineri pianişti, iar, la început de
noiembrie, în ambianţa nonconformistă de la „Aiurart“, au vernisat o expoziţie
de fotografii, în parte realizate chiar de Dinu Lipatti (cunoscut ca fotograf
pasionat), altele prezentându-l alături de membri ai familiei. Sub genericul „Lipatti Between Worlds“, cei care au
prelucrat imaginile existente în colecţia Liliana Pavelescu (preluate, cu ani
în urmă, de la Valentin Lipatti, fratele muzicianului) – Francisc Mraz şi Gyuri
Ilinca – au reuşit să obţină o calitate deosebită, aşa încât vizitatorii pot
admira câteva „instantanee“ surprinse de pianist în special în satele pe unde a
trecut, cucerit probabil de costumul popular şi de taraful sau de horele obişnuite
la ceas de sărbătoare în România interbelică, de ritualul nunţii ţărăneşti, dar
şi de peisaje sau aparate la acea vreme performante. Aspectul lor tradiţional
contrastează cu modalităţile ultramoderne de remix audio-video prin care
compozitorul Cătălin Creţu a găsit o manieră de a „sparge“ şi recompune
imaginile prin selectarea pe computer şi proiectarea pe un ecran în directă
relaţie cu piese cântate la pian de Dinu Lipatti, totul derulat în timp real.
Iar fotografiile beneficiază şi de o prezentare datorată redactorului
Maria-Monica Bojin, regăsite deopotrivă pe suport video, modalitate extrem de
atractivă şi pentru cei din generaţia tânără, care astfel se vor apropia mai uşor
de personalitatea renumitului artist.
La vernisaj, lume multă, muzicieni şi
melomani, camere de filmat, o atmosferă relaxată împlinită şi prin
microrecitalul violoncelistei Laura Buruiană, sosită pentru scurt timp de la
Paris, dar şi prin ceştile de ceai şi paharele cu vin ce însoţeau merele şi
covrigii – poate ca semn că se apropie sărbătorile. Deschisă în urmă cu câteva
luni, galeria se dovedeşte deosebit de atractivă pentru un public anume, avalanşa
de vernisaje fiind elocventă. Iar scările din lemn, cu o aparenţă de improvizaţie,
atrag irezistibil în mansarda-pod sau la subsol (poate cândva pivniţă), agitaţia
şi verva continuă nefiind deloc specifice unei tradiţionale săli de expoziţie.
Un mod lejer, modern şi inteligent de a-l apropia pe Lipatti (şi) de adolescenţi,
fără nimic didacticist sau scolastic, ci firesc, ba chiar amuzant, dar foarte
eficient. Cei care au fost prezenţi, în acea seară, la deschiderea expoziţiei,
nu vor uita nici miniaturile ascultate cu plăcere, nici fotografiile de epocă,
pătrunzând astfel într-o lume poate până acum străină lor, dar de acum înainte
asociată cu un nume – Dinu Lipatti.
A fost o săptămână a expoziţiilor speciale,
pentru că, pe lângă cele deschise cu prilejul festivalului organizat de Teatrul
de Operetă, la Institutul Maghiar din Bucureşti s-a vernisat şi o dublă expoziţie
– cea a rafinatului grafician György Mihail şi a soţiei sale, reputata
scenografă Hristofenia Cazacu, decenii la rând apreciată la superlativ pentru
realizările sale, fie la Operele din Iaşi şi Bucureşti, fie la Operetă sau la
Teatrul Naţional, dar şi în străinătate, colaborând ani la rând cu
binecunoscutul balerin şi coregraf Marinel Ştefănescu în producţiile
ansamblului pe care acesta îl conduce în Italia. Specializarea sa în pictură,
dar şi cele peste 200 de spectacole la care a semnat decorurile şi costumele,
se reflectă pregnant în expoziţia care alătură tablouri combinând uleiul cu
textura pentru a crea senzaţia unui decor de poveste, schiţe selectate dintre
decorurile deja aplaudate pe scene importante, având însă un aspect de pictură-colaj,
dar şi peisaje pictate în acest an, surprinzătoare şi prin maniera romantică,
amintind de impresionişti, dar mai ales prin luminozitatea şi strălucirea
culorilor, pentru că domină galbenul, verdele şi albastrul, în combinaţii
cuceritoare. Este reflectarea tinereţii spirituale, a bucuriei de a… se
bucura de tot ce este frumos, de a trăi cu intensitate, fără a lăsa să se
ghicească cei peste 80 de ani ai săi. Totul respiră viaţă, profunzime, talent,
imaginaţie, poezie şi sensibilitate, fără excese, fără dorinţa de a epata,
redând cu sinceritate şi, din nou, cu rafinament, secvenţe din cele mai
diverse, cu o eleganţă proprie doar artiştilor adevăraţi. Considerată una
dintre cele mai reprezentative scenografe din România ultimelor decenii,
Hristofenia Cazacu demonstrează, şi prin această expoziţie, forţa sa interioară,
dar şi diversitatea mijloacelor de expresie şi de exprimare, alăturarea
aparent eclectică a tablourilor recompunând, de fapt, elementele definitorii
ale artei sale. Deloc întâmplător, absolut toate cronicile referitoare la montările
pe care le-a creat în timp sunt elogioase, aspect probabil unic în „breasla“
scenografilor, remarcându-se, de fiecare dată, şi faptul că totul sugerează
atmosfera desprinsă parcă dintr-un tablou. Pentru că ea însăşi a pictat, la
propriu, multe dintre decoruri, pentru că „simte“ acele stări şi locuri ca un
artist care a absolvit ca pictor, a început ca pictor-scenograf, iar acum s-a
întors la penel, dragostea sa dintâi. O expoziţie de mare ţinută, care merită,
la rândul ei, să fie vizitată şi apreciată de cei care i-au admirat montările şi,
deopotrivă, de cei care acum o descoperă cu încântare.