În ciuda caniculei,
publicul nu a rezistat tentaţiei de a reveni la Ateneu pentru a (re)asculta, în
seria ansamblurilor propuse în Festivalul „Vara magică“, programul Beethoven
oferit de Romanian Sinfonietta Orchestra, înfiinţată de dăruitul muzician Marin
Cazacu în urmă cu câţiva ani, după reuşita impresionantă a primului demers de
acest fel – Orchestra Română de Tineret. Ambele ansambluri beneficiază de
susţinerea entuziastului îndrăgostit de muzică Dorin Ioniţă, prin Lanto
Communication, care este deopotrivă „vinovat“ pentru microstagiunea estivală bucureşteană.
Alcătuită din
instrumentişti cu vârste între 16 şi 25 de ani şi formată, încă de la debut,
sub conducerea maestrului Horia Andreescu, Orchestra a convins, de la o
apariţie la alta, că, în ciuda tinereţii, interpreţii au o maturitate artistică
aparte, pe lângă talent şi tehnică bine pusă la punct, învăţând să cânte în
formaţie, să se omogenizeze şi să relaţioneze cu colegii într-un demers muzical
mereu cuceritor. Abordând un repertoriu pretenţios şi ofertant, a încântat
într-o partitură mai puţin cunoscută la noi – fragmente din baletul „Creaturile
lui Prometeu“ –, aducând rafinamentul şi prospeţimea unei muzici dansante,
plină de graţie şi farmec, amintind cumva de reverenţele perucilor pudrate de
altădată. Apoi a acompaniat cu discreţie şi precizie o versiune pianistică
remarcabilă a tinerei Adela Liculescu, în Concertul nr. 2, adăugând discursului
pe claviatură eleganţă şi fluenţă, prospeţimea vârstei, siguranţă tehnică şi
înţelegerea expresivă a unui opus care păstrează încă influenţe de factură
mozartiană, anunţând însă reperele definitorii ale creaţiei beethoveniene de
maturitate. Iar orchestra a reuşit să se plieze pe intenţiile sale
interpretative, dirijorul păstrând un permanent echilibru, asigurând şi
supleţea, şi sonoritatea aerată, şi relaţionarea riguroasă cu demersul
solistic. În partea a doua a serii am ascultat Simfonia nr. 4, în care aceleaşi
influenţe s-au regăsit în rafinamentul sonorităţilor şi în unda de zâmbet încă
adolescentin, lăsând însă mai mult loc unor acumulări bine gradate şi unei
coloristici 
diverse, cu momente de graţie şi cu desfăşurări ample. Momentele au
fost conturate excelent de ansamblu, corzile reuşind, cu mici excepţii, o
sincronizare a atacului rar întâlnită şi la „case mai mari“, la fel de buni
fiind şi suflătorii, perfect integraţi edificiului sonor al unei simfonii care
a avut şi strălucire, şi fineţe „în paşi de menuet“, şi delicateţe sau
atmosferă meditativă. Încântat, publicul numeros a aplaudat prelung atât
calitatea orchestrei, cât şi talentul şi ştiinţa dirijorului de a realiza un
program Beethoven la un astfel de nivel. Emoţionaţi, marcaţi de dorinţa de a fi
„la înălţime“, membrii orchestrei au fost vizibil concentraţi, având chiar o
anume sobrietate în atitudini şi mimică, uitând parcă de acea dezinvoltură a
vârstei care, în mod normal, conferă un plus de vervă juvenilă interpretării.
Dar trecând peste toate, „molipsiţi“ de carisma şi de profesionalismul
dirijorului Horia Andreescu, Romanian Sinfonietta a cucerit, încă o dată şi pe
bună dreptate, admiraţia spectatorilor bucureşteni, aşa cum s-a petrecut, în
zilele anterioare, şi la Sinaia, Braşov şi Sibiu. Pentru că, într-adevăr, este
o orchestră ce merită din plin aplaudată, micii-mari instrumentişti trăind
bucuria succesului, amintindu-şi astfel, să şi zâmbească.
De obicei, concertele stagiunii estivale
sunt programate în fiecare miercuri, dar de această dată au fost prezentate în
două zile consecutive. Melomanii şi nu numai s-au aflat în sala Ateneului şi
pentru a asculta, sub genericul „Capodopere ale muzicii de cameră“, opusuri
romantice de o frumuseţe aparte, interpretate şi în trecutele ediţii, cu
aceeaşi dăruire, de artişti mult apreciaţi. A fost însă un moment special
pentru că Marin Cazacu a dorit, după cum a precizat, ca întregul program să fie
unul „In memoriam Marius Nichiteanu“, prietenul şi colegul său de o viaţă,
excelent violist, stins din viaţă, în urmă cu doar câteva luni. În amintirea
lui, fiica sa, Andra Schlutter, şi Cristian Andriş au interpretat, în
deschiderea concertului, „Lamento“ pentru
două viole de F. Bridge, lucrare amplă în sonuri grave, cu linii melodice
lente, meditative, preluate superb de la un instrumentist la altul, urmate apoi
de pagini de un intens dramatism care, în final, s-a stins în sonuri din nou
grave şi îngândurate. A fost un omagiu adus unui muzician de valoare, printr-o
partitură tălmăcită „cu suflet“. A urmat reîntâlnirea cu violoniştii Liviu
Prunaru şi Valentina Sviatlovskaia, cu violistul Cristian Ifrim, violoncelistul
Marin Cazacu şi pianista Maruxa Llorente, în Cvintetul cu pian op. 44 de
Schumann, în care au alternat secvenţele luminoase, exuberante, cu cele
sensibile sau de anvergură, cu tentă de tristeţe apăsătoare, ansamblul evoluând
apoi în structuri compacte, cu avalanşe incisive şi viguroase, finalul aducând
elemente de fugă şi strălucire debordantă, într-o derulare impresionantă,
vibrantă şi sinceră, în care trăirea intensă s-a îmbinat permanent cu eleganţa
şi ştiinţa cântului cameral, cu un echilibru şi o relaţionare impecabile. Iar
toate acestea s-au împlinit în Sextetul nr. 1 op. 18 de Brahms, tălmăcit de
Liviu Prunaru, Valentina Sviatlovskaia, Cristian Ifrim, Andra Schlutter, Marin
Cazacu şi Ştefan Cazacu. Meditaţia,
generozitatea frazei, desfăşurările ample, agitate şi intens expresive, mergând
până la accente tragice, pizzicato-urile rafinate, dialogurile stenice,
solourile la fel de sugestive, dominate de lirism şi căldură, totul s-a
construit cu inteligenţă şi, din nou, cu bucurie a cântului. Aplauzele prelungi
şi ovaţiile unui public avizat au fost răsplătite prin reluarea finalului alert
din opusul brahmsian. Şi parcă am regretat că programul nu s-a prelungit cu
alte şi alte creaţii camerale, redate de interpreţi ca într-o poveste spusă
nouă, celor din sală. Cred că a fost o versiune „de disc“…
