Se
„poartă“ ca personaj literar bolnavul schizofrenic, uneori purtătorul unei dotări
intelectuale excepţionale, îndeosebi în domenii precum ştiinţele abstracte,
filosofia, artele. Cazurile frizând geniul sunt larg mediatizate, nu neapărat
pentru asocierea cu suferinţa psihică, ci, mai ales, datorită valorii deosebite
a operei produse. Relativ recent, savantul autist (sindrom Asperger) Daniel
Tammet (n. 1979), supranumit „geniul numerelor“, capabil să înşire, fără greş,
primele 22.514 zecimale ale fascinantului număr iraţional „pi“ şi să vorbească
zece limbi (a învăţat islandeza în cinci zile), semnează bestsellerul
autobiografic, apărut şi în română, „Born
on a Blue Day“ („M-am născut într-o zi albastră“). Curând, a fost readusă
în atenţie personalitatea genialoidă a pianistului canadian Glenn Gould
(1932–1982), bolnav psihic, original interpret al marelui Bach, prin
intermediul unei expoziţii comemorative la Canadian
Museum of Civilization (75 de ani de la naştere) şi a unui film documentar
difuzat la posturi de televiziune. Nu înseamnă însă că lista lungă a bolnavilor
schizofrenici care manifestă un anumit har – încă incomplet descifrat din punct
de vedere medical – prevalează asupra numărului impresionant de mare de
suferinzi cu această psihoză polimorfă a adultului tânăr, care, în pofida unui
tratament din ce în ce mai eficace, sfârşesc tragic. Dimpotrivă, incidenţa este
de un caz la suta de nou-născuţi, iar în timpul evoluţiei – variabilă ca durată
– episoadele acute sunt frecvente.
Bolnav
de schizofrenie este şi personajul principal din nuvela Mistuire (65 de pagini,
Editura EDO, Bucureşti, 2012), autor – medicul-scriitor Corneliu Zeana.
Manuel
creşte fără tată, îngrijit de mama sa, inginer constructor de baraje, profesie
care o împiedică să aibă grijă continuă de copil. Subiectul legat de tatăl său
(Sterie, de origine „armână“) devenise unul tabu: decedat într-o închisoare
comunistă, ca deţinut politic. Tovarăşa inginer Reghina divorţase, în speranţa
de a-şi proteja familia, resemnându-se cu munca până la epuizare: „visul ei era
să construiască, să realizeze lucruri concrete, de care mai târziu să fie mândră“.
Manuel se juca mai ales singur, treptat se închisese în sine, iar după ce învăţase
să citească, devora bibliotecile şi îşi uluia învăţătorii, apoi profesorii,
prin aplecarea dovedită către algebră sau trigonometrie, astfel încât, la un
moment dat, aceştia îl considerau „un viitor geniu al matematicii“. Urmarea –
înscrierea la facultatea de profil. Târziu, odată cu promovarea pe trepte
ierarhice şi accesul la un program mai puţin constrângător, Reghina, „mistuită“
poate şi de un complex de vinovăţie – abdicarea de la ceea ce, în mod tradiţional,
se incumbă ca datorie unei mame, caută să se apropie mai mult de fiul ei decât
o făcuse până atunci. Mai ales pentru faptul că e cuprinsă de îngrijorare în
urma unor bizare întâmplări: Manuel nu se prezintă la vreo două examene, pierde
bursa de merit, pleacă neanunţat de acasă şi revine pe neaşteptate, are accese
inexplicabile de furie (distruge un aparat de fotografiat nou pe care mama sa
i-l oferise: „să nu-mi furi mie imaginea“; deranjat de pisica din casă, în timp
ce citea, o aruncă pe geam; zdrobeşte un Longines de aur, ceas de buzunar pe
care mama îl avea de la tatăl ei, „deoarece timpul trebuie ucis, în esenţa şi
în expresia care-l defineşte“). Supusă astfel unui explicabil stres major şi
având presimţiri sumbre, Reghina cere ajutorul unui psihiatru pe care-l cunoştea.
Manuel acceptă sub un oarecare pretext să fie examinat şi, după o lungă
convorbire cu medicul, să se interneze. Îndeosebi pentru faptul că avea nevoie
de liniştea conferită de instituţia sanitară, i se destăinuie doctorului că are
un nou, pasionant şi deosebit de interesant proiect: „lucra la un grandios
poem, un poem fără sfârşit, marele poem al vieţii pe Terra, omul încununarea
creaţiei, un poem care va desluşi tainele viitorului omenirii“. Reghina află
diagnosticul: schizofrenie la debut, o formă uşoară – pe care îl corelează cu
date anamnestice îndepărtate, dar revelatorii –, Manuel rămâne în spital, unde,
bucurându-se de un regim de libertate foarte larg (clinica promova conceptul de
ergoterapie a bolilor psihice), îşi vede de poem, neînţeles însă de cei din
jur, indiferenţi ori de câte ori încearcă să le recite din versurile sale. În
spital se consumă şi prima experienţă erotică şi sexuală a tânărului. Fata de
care pentru prima oară se îndrăgosteşte (Floarea) fusese victima unei tentative
colective de viol, agresiune nefinalizată, „dar din cauza spaimei, fata şi-a
pierdut graiul“. Dragostea tânărului o vindecă de muţenie, dar el are revelaţia
că aceasta „era aproape cretină, nu incultă, ci pur şi simplu o fiinţă
rudimentară, arta şi mai ales poezia îi erau străine“. Relaţia se dovedeşte
efemeră, fata părăseşte clinica vindecată şi, din acest motiv, bucuroasă.
Poetul este tot mai dezamăgit de faptul că e neînţeles de către cei din jur;
„se pare că nici zeii nu-i mai acordau atenţia de odinioară. Caută să
descifreze un mesaj în mişcarea norilor sau în culorile apusului, dar toate îi
arătau acum indiferenţă sau chiar ostilitate, iar Manuel, în consecinţă, dădu
foc poemului pe care tocmai îl citise“. Deteriorarea psihică progresează rapid,
boala se dovedeşte de neînvins. Din „Epilog“, cititorul află despre hotărârea
specialiştilor de a-l interna la „irecuperabili“.
Aceasta
este „trama“ narativă folosită de autor pentru inserţia unor episoade biografice
– viaţa exemplară a tatălui său, ucis în temniţa pentru politici de la Aiud,
descendent al unei familii de aromâni din Munţii Pindului: „Nu i-am fost alături
în cumplita clipă a morţii despre care nu ştiu cum s-a petrecut şi nici măcar
unde-i este mormântul, pierdut în mulţimea celor din gropile comune săpate în
Râpa Robilor, nu departe de sinistra închisoare“. Sau dizolvă în text
flashback-uri, precum amintirile sale din studenţia clujeană. De asemenea,
încorporează în „materie“ microeseuri despre medicul „împătimit de harul şi
misiunea sa“, cel care „fără a fi un mistic, poartă la tâmplă o măruntă ţandără
de aureolă“ – aureola sfinţilor „medici fără de arginţi Cosma şi Damian“.
Deplânge, pe mai multe pagini din capitolul „Înalta artă a medicului şi medicul
înaltei arte“, scăderea nivelului profesional al şcolii medicale bucureştene,
în contrast – susţine – cu cea clujeană. O şcoală care nu şi-a promovat
valorile, nici măcar în timpul din urmă… Introducând personaje diverse în
povestire, le foloseşte pentru racursiuri istorice. Relatează, de pildă, de ce Ştefăniţă,
fiul lui Bogdan cel orb şi nepot al marelui Ştefan, domn cultivat, bun cunoscător
al limbilor turcă, polonă, germană, greacă, latină, tătară şi armeană, un
iluminist, avusese cruzimea de-al decapita pe mentorul său, hatmanul Arbore,
sub o inconsistentă acuzaţie, dar şi pe cei doi fii ai acestuia, Toader şi
Nechita, atrăgând atenţia asupra eredităţii unor caractere psihologice (Ştefan
cel Mare „«era mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat»“, după cum scrie
Grigore Ureche)… Firul epic este întrerupt din loc în loc (cu prejudicii asupra
cursivităţii nuvelei) pentru referiri la efectele benefice ale meloterapiei, la
lipsa de respect a contemporanilor faţă de patrimoniul cultural, memorie şi trecut;
pentru a critica arhitectura neinspirată a clădirilor apărute după anii ’90,
amplasate în cele mai nefireşti locuri din Capitală, care strică peisajul
urban; pentru a releva ideile avansate din cadrul Comisiei Europene, inclusiv
în calitatea sa de director fondator al publicaţiei „Cugetarea Europeană“ – ce
„se ocupă de filosofia politică a unificării europene“ – şi de preşedinte
fondator al Secţiunii Române a Mişcării Europene şi al Asociaţiei Europene a
Cadrelor Didactice (informaţii menţionate şi într-o prezentare probabil a
autorului însuşi, tipărită în primele pagini ale cărţii, ca un curriculm vitae sui-generis).
Corneliu
Zeana (n. 1939), doctor în medicină, medic primar internist şi cardiolog,
conferenţiar universitar la UMF „Carol Davila“ până la pensionare, este
cunoscut ca medic-scriitor pentru volumele Trei
secole după Milescu – Jurnal paralel, călătorie în China (2002), Nu trădaţi, vă rog! (2010), dar mai ales
pentru colaborările sale la diferite periodice, cu texte de proză scurtă – îndeosebi
umoristică – şi epigrame. În opinia mea, umorul este „le côté fort de l’auteur“, care-i joacă, uneori, renghiuri, într-o
carte precum cea de faţă, unde nu şi-ar fi avut, poate, locul. După tribulaţiile
amoroase dintre Manuel şi Florica, petrecute „în raza unei camere de luat
vederi“, suport pentru „o comunicare de mare interes ştiinţific“ demonstrând
eficacitatea actului sexual în mutism (!), tânărului amorez i se dezvăluie post-coitum precaritatea educaţională
a partenerei: aceasta îşi scoate mănuşile de dantelă, lungi până la coate,
apucându-le cu dinţii – „pentru a se scărpina în nas“, gest apreciat ca
grosolan. „Ca şi scărpinatul între degetele de la picioare atunci când îşi
scotea pantofii spre a se răcori“. Ergoterapia promovată în clinică are un
dublu succes, redă graiul şi totodată o ajută pe Florica să nască un băiat, alt
Manuel, care se va dovedi la rândul său a fi bun la matematică şi înzestrat
pentru poezie. E căutat de universităţi reputate, dar el nu acceptă să-şi părăsească
mama şi ţara. „Uneori Manuel se gândea la un model matematic, deosebit de
complex, prin care viitorul lumii putea fi mai bine înţeles, descifrat şi poate
chiar modelat“.
